Viata ca o flacara

Experienţa focului a fost mereu ceva fascinant pentru omenire: o experienţă mistificată ce pendulează mereu între frumuseţe şi distrugere, între fiinţă şi devenire, între viaţă şi moarte, între delicateţe şi grosolănie. Câte istorii se întâlnesc într-o flacără şi câte din ele apun în căldura ei delicată? Orice flacără este sfârşitul unor istorii şi începutul altora la fel de complexe. Astfel focul devine limita, ireperabilă simţurilor comune, dintre început şi sfârşit! Într-o flacără se intâlnesc la un ceai cald atât deprimarea şi frica de sfârşit, cât şi bucuria şi entuziasmul unui nou început, pentru că focul le implică pe amandouă în egală măsură. Interpretându-ne prorpia viaţă la lumina unei flăcări pe altarul iubirii, vom putea să vedem în noi acesastă întâlnire tainică dintre început şi sfârşit la adăpostul sigur al căldurii prezentului, iar astfel vom stii cum să ne croim un drum echilibrat printre frică şi entuziasm.

Despre iubire

Iata o cugetare mai veche a mea despre iubire:

Iubirea adevărată este ca o floare de colţ! Nu toţi o găsesc, asta pentru că nu toţi pleacă în căutarea ei. Mulţi o gasesc din greseala şi nici nu îşi dau seama peste ce au dat şi o strivesc imediat crezând că au scăpat lumea de o buruiana nefolositoare. Însă mai există şi o mână de oameni care mai pleacă încă în căutarea ei cum odioara Ghilgames pleca în căutarea nemuririi, o găsesc şi o preţuiesc la adevărata ei valoare: o comoară inestimabilă ascunsă în misterul de nedescifrat al unei petale imaculate.

Acceleratorul şi temerile românilor

De două zile privesc cu stupoare cum românii au început să intre în isteria „găurii negre”, conduşi fiind întracolo de către dibacii gazetari români care, nu ştiu cât se pricep la părţile componente ale unui atom, dar ştiu ei „din surse sigure” că experimentul care a pornit astăzi va produce o gaură neagră care va înghiţi, treptat pământul.

Pana mai ieri credeam că singura televiziune capabilă să abereze pe teme de absolut nici un interes public (cum ar fi cazul Elodia) este OTV-ul dar, mai nou, şi cele mai serioase publicaţii par să bată apa în piuă cu „gaura neagră”. Şi, oamenii lui Dan Voiculescu, au trecut la fapte şi au ieşit să protesteze în piaţă faţă de iminentul sfârşit al lumii. Un comportament tipic românesc, căci numai românii au impresia că se pricep la toate: mai nou toţi sunt experiţi în fizica nucleară!!

În acest context nu pot să nu remarc un lucru: la Timişoara, oamenii ies de 3 zile în stradă pentru a protesta faţă de o nedreptate comisă, pentru a începe lupta unui sistem de tip mafiot ce a pus stăpânire pe fotbalul românesc şi devorează din interior astfel încât am ajuns să fim de râsul lituanienilor şi galezilor. La Bucureşti, oamenii ies în stradă pentru a cere practic o amânare a sfârşitului lumii pe care ei îl profetizează. Iată ce mică poate fi diferenţa între integritate şi ridicol, între dârzenie şi prostie, între valoare şi non-valoare. Această diferenţă ne arată, pentru a câta oară, mentalitatea românească sub-istorică „capitaliştilor”.

Românii se pare că au mereu nevoie de o isterie a sfârşitului lumii! Dacă domnul Hâncu a terminat cu aberaţiile sale referitoare la un cutremur devastator, iată că formatorii de opinie din ziua de azi îi îmbată pe români cu posibilitatea unui sfârşit al lumii. Încă o dată, imnul „Deşteaptă-te române” ar trebui luat în cel mai literal mod cu putinţă. Un prieten îmi spunea: „Ne îmbătăm cu această mistică a sfârşitului făcând apel la mayaşi, inkaşi, Nostradamus sau Hancu, dar scuipăm guma de mestecat pe jos şi aruncăm în iarbă ambalajul de la Snickers”. Trist, dar adevărat!!!

În ultimile zile am tot vorbit de Heisenberg. Ei bine, acest ilustru fizician cred că astăzi ar fi fost cel mai fericit om să poată asista la un asemenea experiment. Prin el, se încearcă un pas înainte într-o fizică nucleară care pare să fi ajuns la limitele ei. Acceleratori de particule există deja în mai multe părţi ale lumii: Statele Unite, Rusia, Japonia, dar ei sunt mult mai reduşi ca dimensiuni şi putere. În acesti acceleratori de particule, partile cele mai mici ale atomului sunt descompuse prin ciocnirea protonilor. Prin acest proces se doreşte individuarea celor mai mici particule, mult mai mici decat protonii insasi, ale universului, inclusiv a prticulei ce da masa electronilor si protonilo, aşa numitul bozon Higgs sau „particula lui Dumnezeu”. Aceasta particula exista doecamdata la nivel teoretic, în ecuaţile fizicienilor. Prin urmare, rezultatele acestui experiment vor fi extrem de folositoare pentru dezvoltarea ulterioara a fizicii, dar acest lucru va conduce, implicit, la o reevaluare a întregii realităţi, de unde vor ieşi la iveală noi orizonturi şi perspective pentru toate ştiinţele, inclusiv pentru cele umane cum ar fi filosofia sau teologia.

Chiar dacă, în principiu sunt în favoarea experimentului, nu pot să nu remarc anumite aspecte negative referitoare la acesta care nu au nimic de a face cu posibilitatea venirii sfârşitului lumii, ci cu setea de cunoaştere exacerbată a unor oameni de ştiinţă. Această sete de cunoaştere nu este per se negativa, ci negativi sunt mobilul şi finalitatea acesteia. Desigur, o mare parte dintre cercetătorii care iau parte la acest experiment, doresc să arate astfel că DUmnezeu nu există şi că ei, oamenii de ştiinţă sunt, de fapt, micii dumnezei fără de care pământul nu s-ar mai învârti. Această atitudine este cu totul eronată şi de-a dreptul înfricoşătoare. Ceea ce aceşti oameni de ştiinţă nu vor să înţeleagă este faptul că obiectul ştiinţei îl constituie lucrurile materiale ce pot fi observate prin experimente, în timp ce DUmnezeu este imaterial. Ciocnirea cu protoni poate dizloca în particule infinite un nucleu atomic, dar aceste particule rămân tot materiale. Divizând materia se va obţine mereu materie. Este practic imposibil ca prin diviziuniea unui lucru material să se obţină un lucru spiritual. Prin urmare, această atitudine este extrem de periculoasă, întrucât conduce spre un pozitivism exacerbat ce, la un moment dat, va deveni marea deziluzie a rasei umane. CÂnd profeţii pozitivismului îşi vor da seama că doctrina lor este doar o simplă utopie, omenirea va fi cuprinsă de o depresie generală.

Prin urmare, putem folosi orice experiment pentru a face un bine umanităţii, dar trebuie să fim mereu atenţi că aparenta omnipotenţă pe care experimentele o pot induce experimentatorilor, nu este decât o himeră. Omul trebuie să fie conşitent că oricât de complexe ar fi experimentele sale, tot om rămâne!

Descoperindu-l pe Heisenberg II: Stiintele naturii si religia

Din punctul meu de vedere, al teologului şi filosofului, punctul central al cărţii lui Heisenberg îl constituie discuţia referitoare la relaţia dintre ştinnţele naturii şi religie. Acest dialog are loc într-o atmosferă prietenească într-un hotel din Bruxelles, protagoniştii fiind Werner Heisenberg, Wolfgang Pauli şi Paul Dirac. În cele ce urmează, voi zugrăvi pe scurt temele principale ale acelui dialog, cărora le voi adăuga adnotările mele personale scrise în font roşu.

Deşi Planck este adeptul unei viziuni care pare a concilia ştiinţa şi religia, la o analiză mai perspicace aceasta evidenţiază anumite pericole ce nu favorizează nici ştiinţa şi nici religia. În decursul veacurilor, viaţa umană a fost fragmentată în numeroase aspecte şi domenii ce tind mereu să-şi declare independenţa faţă de celelalte. Rezultatul nu poate fi altul decât acela că însuşi omul se fragmentează într-un puzzle pe care la un moment dat nu îl mai poate rezolva, iar acest lucru duce la anxietăţi, depresii şi alte disfunctionalitîăţi psihologice. Fără a exagera rolul ştiinţei sau al religiei, o filosofie şi o viaţă sănătoasă trebuie să aibe în vedere recuperarea omului integral.

La începutul discuţiei, Heisenberg este provocat să explice viziunea lui Max Planck referitoare la această problematică, întrucât Heisenberg îl cunoştea cel mai bine pe marele fizician, iniţiator al mecanicii cuantice. Astfel, Max Planck era de părare că între religie şi ştiinţele naturii nu există contradicţie, ci, dimpotrivă, sunt compatibile. Această compatibilitate se datorează faptului că se referă la domenii diferite ale realităţii. Fizica se ocupă de lumea materială, obiectivă, în timp ce religia are ca obiect lumea imaterială şi lumea valorilor. În ştiinţele naturii se vorbeşte despre adevărat sau fals, în timp ce religia vorbeşe despre bine şi rău sau despre valoare şi non-valoare. În viziunea lui Planck, aceste două moduri de a percepe realitatea au intrat în contradicţie în momentul în care imaginile şi parabolele religiei au fost interpretate în cheie ştiinţifică. Prin urmare, Max Planck pune o linie de demarcaţie extrem de clară între obiectiv şi subiectiv; între cunoaştere şi religie.

Wolfgang Pauli sesizează aceste pericole şi este de părere că în epocile cele mai luminate ale istoriei lumii, cunoaşterea era în armonie cu forma spirituală specifică pentru fiecare cultură în parte. În acest context, fizicianul notează faptul că în momentul în care între ştiinţă şi religie nu va mai exista armonie se va ajunge la lucruri monstruoase.

Paul Dirac, fizician englez, intră în contradicţie totală cu ceilalţi participanţi la dialog, afirmând că Dumnezeu nu este altceva decât rodul unei fantezii umane şi că oamenii aflaţi la putere au folosit religia pentru a controla masele de oameni. Este clar astfel că Dirac, conşitent sau inconştient, se bazează în mare parte pe teoria marxistă. Pracitc el se opreşte asupra unei realităţi extrem de limitate: deturnarea esenţei religiei în vederea urmăririi unor scoprui nu tocmai spirituale. În acest context, Dirac omite faptul că revolta sa se îndreaptă către o realitate combătută religiile însăşi.

Discuţia se încheie într-o notă umoristică, printr-o afirmaţie interesantă a lui Wolfgang Pauli: „Da, prietenul nostru Dirac are o religie, iar afirmaţia fudamentală a acestei religii sună cam aşa: <<Nu există Dumnezeu şi Dirac este profetul ei>>”.

Descoperindu-l pe Heisenberg

În peregrinarea mea prin ţară am ajuns la un moment dat şi la Sibiu de unde mi-am cumpărat o carte interesantă: Werner Heisenberg – Partea şi întregul. De Heisenberg auzisem mai de multicel însă, dat fiind faptul că era fizician, nu m-am interesat niciodată prea mult de preocpările sale, până când, anul trecut, am ajuns să găsesc o citare din Heisenberg în cartea lui Joseph Ratzinger Fede verità e tolleranza. Acolo Ratzinger aducea în discuţie un fragment din Der Teil und das Ganze în care Heisenberg, Wolfgang Pauli şi Paul Dirac discutau despre locul religiei într-o lumea în care se resimţea un imens salt al ştiinţelor naturii, ajungând la concluzia că o sciziune irevocabilă între raţiune şi credinţă ar conduce la atrocităţi inimaginabile. Având în vedere că această discuţie a avut loc în anul 1927, nu putem dubita asupra profetismului ascuns în această afirmaţie. Am fost atât de impresionat de această relatare încât am hotărât. că atunci când voi găsi cartea lui Heisenberg o voi cumpăra numaidecât.

De puţin timp am început să citesc această carte care m-a impresionat încă înainte de a o fi terminat. Spre uimirea mea am descoperit în Heisenberg un fizician mai atras de cugetarea filosofică decât de demonstraţia matematică. El însuşi mărturiseşte acest lucru, menţionând că din cauza acestei înclinaţii ilustrul matematician Lindemann a refuzat să-l ia ca discipol.

În prima parte a cărţii, Heisenberg relatează primele sale întâlniri cu fizica atomică, cu profesorul Sommerfeld, cu Niels Bohr şi cu Wolfgang Pauli. Într-un limbaj destul de accesibil chiar şi celor neinstruiţi la atelierele fizicii, autorul explică stadiul de atunci a fizicii atomice, un vast domeniu nedefrişat încă pe acea vreme. Principalul lucru ce-i contraria oarecum pe fizicienii de atunci era stabilitatea atomilor, mai cu seamă faptul că, de exemplu, în cadrul unei molecule de apă un atom de oxigen atrage mereu doar 2 atomi de hidrogen. Mişcarea electronilor putea fi studiată doar într-un mod rudimentar pe acea vreme dar chiar şi aşa mulţi fizicieni ajunseseră la concluzia miscările electronilor nu puteau fi calculatele cu legile mecanice newtoniene. Bazat mai mult pe intuiţie, Niels Bohr a reuşit să determine valenţele tuturor atomilor din tabelul lui Mendleev, un lucru pentru care fizicianul a primit premiul Nobel dar care trebuia continuat. Din aceste motive, Heisenberg a dorit să se dedice studiul atomilor.

Un alt aspect interesant ce poate fi desprins din primele pagini ale cărţii, ar fi distinţia între fizica experimentală şi fizica teoretică. Heisenberg mărturiseşte că a fost destul de deprimat atunci când profesorul Sommerfeld i-a explicat că pentru a studia ceea ce dorea el, trebuia să treacă prin „munca de jos” a măsurătorilor şi a construcţiei de aparate. Într-o discuţie cu Pauli, cei doi ajung la concluzia că, dată fiind aria vastă de sondare a fizicii, este necesară o despicare a fizicii în mai multe arii specializate, cum ar fi fizica experimentală şi fizica teoretică. Ei doi erau atraşi mai mult de cea din urmă. Fizica teortică ar avea îndatorirea de a structura, evalua, proba, datele obţinute prin fizica experimentală pentru ca acestea să fie exprimate prin intermediul unor teorii general valabile. Ei considerau că este imposibil ca un fizician să fie, în acelaşi timp, un bun experimentator şi un bun teoretician.

Aş zice că această observaţie ar putea fi valabilă mai în toate domeniile. Necunoscând resorturile specifice tuturor disciplinelor mă voi rezuma la a vedea această problemă din punctul de vedere al teologiei. Scolasticii au definit, de regulă, teologia ca fiind discursul despre DUmnezeu în timp ce orientul creştin a preferat mereu o descriere a teologiei drept întâlnire cu Dumnezeu. Misticii au adesea dificultate în a structura, sistematiza, evalua şi exprima experienţele lor religioase. În aceeaşi măsură, teologii erudiţi au adesea o oarecare dificultate în a întreţine o viaţă spirituală la fel de vie şi animată ca a unui mistic. Prin urmare, Biserica are nevoie atât de mistici (experimentatori), cât şi de teologi în sens scolastic (teoreticieni).

Platon şi Republica sa

Revenind la Platon, pot spune ca este unul dintre filosofii cei mai cunoscuti dar si cei mai prost descifrati. Acest lucru nu este o consecinta a neprofesionalismului cercetatorilor ci o urmare logică a procesului redactional. Platon nu a scris nimic oficial, ci numai anumite îndrumări (desigur secrete) pentru functionarea scolii sale filosofice. Dupa moartea sa, ucenicii sai au decis, incetul cu incetul, publicarea acelor îndrumări plus dialogurile pe ei le aveau cu Platon. Dar apoi mai apare o problema: in dialogurile platonice pe care le avem azi nu apare niciunde Platon, ci Socrate. Dar Platon vorbea de cele mai multe ori in numele lui Socrate de aceea se poate vorbi de un socratism platonic. Prin urmare este dificil sa ne dam seama care erau intradevar silogismele lui Platon si care erau cele preluate de la Socrate?

Din cauza acestor dificultăţi, dar şi din cauza unei viziuni extrem de profunde asupra realităţii, foarte multi pseudo-filosofi dau cele mai ciudate interpretari operelor lui Platon si fac dintre cele mai ciudate adnotari referitoare la viata sa. De aceea, unii i-au atribuit calatorii in Egipt (pe care el nu le-a facut) unde el ar fi intrat in contact cu religia iudaică şi cu cea egipteană; alţii au spus că a avut o formare şamanică în Asia Mică ş.a.m.d. Una dintre tendintele oamenilor moderni este aceea de a vedea in orice om intelept din antichitate un profet. Intr-o lume contrasemnată de ateism cred că acesta este un mecanism psihologic care arata in mod elocvent nevoia omului de sacralitate. Sa incercam totusi sa fim puţin raţionali şi să nu atribuim oamenilor din anul 500 î. Hr. cunoştiinţe care nu erau accesibile la acea vreme.

Prin urmare eu sunt foarte sceptic in privinta unei posibile descrieri a Caii Lactee de către Platon, cu atât mai puţin în Repblica , lucrare în cadrul căreia Platon are cu totul alte preocupări, şi anume viziunea sa politică. Lucrarea debutează cu o discuţie aprinsă asupra justiţiei de ude se trece in zona politicului. Platon afirmă aici, ajutându-se de mitul peşterii, că doar filosoful este cel mai îndreptăţit să conducă polis-ul deoarece este singurul care a reuşt să contemple forma Binelui.

IN cele din urmă, Platon trece în revistă o serie de 4 forme gresite de guvernare. Timocratia: forma de guvernamant bazată pe onoare. Aceasta are însă avatarul că oamenii ce iubesc onoarea vor avea apoi mereu tendinţa spre bunăstare şi posesiuni materiale, iar acest fenomen ar degenera ulterior în oligarhie. Aceasta împarte lumea în bogaţi şi săraci dar, pe măsură ce tensiunile dintre aceste două clase cresc, apare revolta şi dorinţa de egalitate ceea ce va conduce la o altă formă de guvernare, foarte cunoscută nouă astăzi măcar din punct de vedere teoretic, şi anume democraţia. Aceasta sporeşte libertăţile cetăţeneşti, iar când se va ajunge la o libertate generalizată se va simţi nevoia de o mână de fier şi se va trece la tiranie. Culmea, republica perfectă schiţată de Platon, în care filosoful este rege, se apropie cel mai mult de forma tiranică de guvernare!
Ca o adnotare ulterioară preluată din biografia lui Platon, trebuie menţionat că acesta a încercat să pună în aplicaţie statul său ideal în Siracuza, dar această tentativă a dat greş şi Platon a fost nevoit să fugă pentru a-şi salva viaţa.

Revenire in nuanţe tomnatice

Revin în lumea internautică acum când foşnetul frunzelor căzătoare bate la uşile noastre şi, volens nolens, incepem sa privim vara la timpul trecut. Ne dăm seama că nopţile sunt mai reci şi zilele mai scurte. Iar noi plutim prin vârtejul timpului precum frunzele maronii de toamnă. Luna august a însemnat pentru mine o ieşire din această plutire inconştientă şi o aprofundare relaxată a realităţilor cele mai ascunse. A fost o evadare în liniştea de necuprins a locurilor necontaminate încă de vacarmul oraşului şi o redescoperire a unor locuri unice prin sălbăticia lor.

Când am plecat, ne aflam în miezul caniculei iar în ziu când m-am întors stăteam pe o bancă în Băile Herculane şi urmăream melancolic cum din bătrânii copaci cădeau abundent frunze colorate. A fost o evadare cât o vară întreagă! Între prima şi ultima zi se închide o lume în sine formată din impresii, bucurii, perplexităţi, sentimente care se feresc să ia forma unor litere fără voce, imagine sau sentiment. Probabil trebuie întâi rumegate şi apoi scrise.

Dar dincolo de această dificultate de a scrie deodată tot ceea ce am trăit, sper că am revenit în „civilizaţie” cu prospeţimea izvoarelor, cu răcoarea peşterilor, cu a(l)titudinea crestelor muntoase, cu statornicia turnurilor de apărare, cu perseverenţa stropilor de ploaie, cu cursivitatea râurilor, cu calmul lacurilor şi cu răbdarea brazilor.