O altfel de istorie

Titlu: TEOLOGIA ROMÂNEASCĂ

Subtitlu: de la creştinare până în prezent
Autor: Ernst Christoph Suttner
Editura: Galaxia Gutenberg
Data publicării: 2008
Locul publicării: Târgu Lăpuş
Numar de pagini: 141
Format:  13×20,5

Colectia: historia

Nr. colectie: XIV
ISBN: 978-973-141-031-9

În curând va apărea la editura Galaxia Gutenberg o nouă carte a istoricului austriac Ernst Christoph Suttner. După cum reiese încă din titlul acestei lucrări, cartea se adresează românilor, fiind o încercare de sondare a istoriei teologice româneşti din perspectiva unui istoric străin, de unde reiese o ulterioară revendicare de obiectivitate. Din păcate, tocmai această obiectivitate este contestată în anumite medii înclinate spre o viziune idilică asupra istoriei, dar la o analizare mai detaşată a celor scrise în Teologia românească, de la origini până în prezent putem sesiza acurateţea şi obiectivitatea demersului ştiinţific.

Dincolo de toate polemicile, mai mult sau mai puţin fondate, ce au ca obiect scrierile profesorului Suttner, cartea de faţă ne prezintă un istoric echidistant, care poate studia istoria teologică a românilor fără implicaţiile pasionale care influenţează volens nolens demersul istoricilor români fie aceştia greco-catolici sau ortodocşi. Pentru a susţine această afirmaţie putem recurge la observaţia conform căreia Ernst Suttner îşi porneşte istoria sa teologică confirmând, cu argumente solide, creştinarea în rit latin a populaţilor din zona danubiană, afirmaţie ce contrastează în mod evident cu viziunea ortodoxă, conform căreia populaţile de pe actualul teritoriu al României ar fi fost creştinate în rit bizantin. Recurgând inclusiv la argumentul filologic, profesorul vienez arată cum ritul bizantin a intrat pe aceste teritoriu mult mai târziu, prin sinteza slavă.

Un alt aspect important al acestei viziuni istorice este faptul că profesorul Suttner nu ezită să prezinte faptul că Alexandru Lăpuşneanu, un domn crud dar dreptcredincios, nu a şovăit să cheme în Moldova mulţi erudiţi protestanţi pentru a crea o şcoală la Cotnari. Pentru a repara aceste porniri culturale ale voievodului, Petru Şchiopul a chemat, la rândul său, iezuiţii în Moldova pentru a contracara ofensiva protestantă. Desigur, aceste episoade sunt trecute cu vederea, sau negate cu vehemenţă de către istoricii ortodocşi care însă, prin această atitudine, dau dovadă de un comportament anti-istoric.

O altă constantă în studiul istoricului austriac este faptul că prezintă, în repetate rânduri, marile figuri de cărturari români care au influenţat, mai mult sau mai puţin, teologia românească, dintre care îi menţionăm pe Petru Movilă şi Nicolae Milescu. Dacă despre cel de al doilea s-a scris destul de mult în spaţiu românesc, Petru Movilă este un personaj căruia i-a fost acordată mult prea puţină atenţie, chiar dacă a avut un rol foarte important pentru innoirea gândirii ortodoxe. Pentru a exprima într-un mod mai plastic importanţa sa, am putea spune că este similară cu importanţa gânditorilor ruşi din diasopră.

În cele din urmă, este abordată şi Unirea cu Roma, moment care nu putea fi deloc trecut cu vederea. În ceea ce priveşte acest subiect, istoricul vienez se detaşează oarecum de viziunea tradiţionalistă greco-catolică, caracterizată adesea de o viziune confesională asupra istoriei, şi analizează în detaliu toate aspectele acestui eveniment. În acest context, Suttner este primul istoric care remarcă existenţa mai multor viziuni asupra unirii şi le prezintă în detaliu. Prima viziune este cea a iezuiţilor care au pătruns în Transilvania o dată cu trupele austriece. Aceştia, fiind mandataţi de către Sfântul Părinte, au propus episcopului român şi sinoduloui acestuia o unire pe baze florentine ce prevedea deplina păstrare a ritului bizantin. Singurul lucru pe care românii trebuiau să îl accepte era constituite de cele 4 puncte doctrinare pe care bisericile ortodoxe nu doreau să le accepte.

Din considerente politice, sociale şi religioase, dieta Transilvaniei avea o cu totul altă viziune asupra unei posibile uniri. Dorind să reducă la minim consecinţele unei uniri între două biserici, aceasta propunea doar o „unire individuală” a câtorva oameni. Ca şi o consecinţă firească a acestei viziuni, imediat după ce Atanasie Anghel şi colaboratorii săi au semnat un act de unire în 1698, dieta Transilvaniei a iniţiat acţiuni ce aveau menirea să minimalizeze aspectul anulării schismei din 1054 şi să promoveze, în schimb, ideea conform căreia unirea ar fi o decizie individuală a anumitor clerici.

O a treia viziune şi, în cele din urmă, cea decisivă, a fost aceea a cardinalului Leopold Kollonitz, primatele Ungariei. Trecând peste indicaţiile pe care călugării iezuiţi le primiseseră de la Roma, Leopold Kollonitz dorea să îi integreze cu totul pe români în biserica latină post-tridentină a începutului de secol XVIII. Cardinalul Kollonitz a impus episcopului, şi tuturor clericilor din episcopia sa, preluarea crezului tridentin cu filioque, purgatoriu şi nenumărate alte formulări teologice apusene precum şi adotparea catehismului redactat de Petru Canisius, pe care, la scurt timp după aceea, Kollonitz l-a tradus în limba română. De asemenea, Atanasie trebuia să promită în jurământul său vienez că va „sufoca toate rătăcelile de la canoanele bisericii universale, care au apărut pe parcursul secolelor când am fost lipsiţi de capul Bisericii şi ne aflam sub jugul turcesc”. Mai mult, Atanasie Anghel a trebuit să îl asigure pe cardinalul Kollonitz că va accepta alături de el un teolog latin ca şi sfătuitor al său, în absenţa căruia nu putea convoca sinoade sau vizita parohii, nu putea excomunica pe nimeni din biserică fără acceptul acestuia, iar pentru sfinţirea preoţilor, sau ridicarea acestora la rangul de protopopi, era necesar consimţământul său.

O a patra viziune, care nu a avut însă nici o influenţă asupra dezvoltării istorice a Bisericii Române Unite, după cum însăşi autorul menţionează, este aceea a episcopilor calvini care doreau, prin intermediul anumitor subitilităţi, să-i atragă pe clericii greco-catolici spre o viziune calvină asupra teologiei.

Toate aceste viziuni ne fac să înţelegem că Unirea cu Roma nu a fost un eveniment atât de simplu precum este prezentat uneori în cărţile de istorie alre istoricilor greco-catolici. În mod evident, în jurul Unirii au existat presiuni, dorinţe, aşteptări şi dezamăgiri. Acceptarea acestei evidenţe nu poate fi altceva decât o dovadă de maturitate şi un pas înainte spre regăsirea adevăratei identităţi ale Bisericii Române Unite cu Rom.

În mod evident, un studiu al istoriei teologiei nu putea trece cu vedere mişcarea Şcolii Ardelene şi toate beneficiile pe care acestea le-a adus neamului românesc din Transilvania. De aceea, Ernst Suttner acordă un spaţiu considerabil acestor aspecte, vorbind în termen elogioşi despre Inocenţiu Micu Klein, Samui Micu şi ceilalţi corifei ai Şcolii Ardelene.

Un ultim aspect pe care, personal, îl consider destul de important, dar care, probabil, va fi trecut cu vederea de mulţi cititori ar fi motivaţia prezentată de profesorul austriac pentru faptul că Biserica Greco-Catolică nu a fost a fost considerată o biserică naţională, întocmai ca Biserica Ortodoxă Română. Astfel, Suttner susţine că Biserica Greco-Catolică nu a putut deveni o biserică naţională deoarece nu a acceptat vreodată o imixtiune puternică a statului în treburile bisericeşti cum a fost cazul bisericilor ortodoxe.

Prin urmare, în cartea sa Teologia românească, de la creştinare până în prezent, profesorul Ernst Suttner se străduieşte să prezinte o istorie obiectivă, reală şi extrem de documentată. Dincolo de lucrurile care ne plac sau nu ne plac, dincolo de pasiunile confesionale de care suntem cu toţii infestaţi, este vremea să ne maturizăm şi să ne acceptăm istoria aşa cum este, nu înfrumuseţată de proiecţile a ceea ce am fi vrut noi să fie iar astfel vom face un pas înainte spre redescoperirea proprilor rădăcini, rădăcini pe care, în ultima vreme, tindem să ni le negăm cu vehemenţă.

Recenzia va aparea in curand pe www.credinta-noastra.cnet.ro .

Deosebind orzul de secara (ultima parte)

V.

Vine şi ziua domnului. Avem noroc: după cum ne-a spus Nea’ Vasile, azi e rugă. Am nimerit chiar bine. Demult îmi doream să văd şi eu atmosfera de rugă a unui sat. Eram oarecum emoţionat, căci mă aşteptam să descopăr tradiţii vechi, oameni îmbrăcţi în portul local, bucate tradiţionale şi vin din viile satului. Dar totul începe mai spre seară aşa că profităm de ocazie şi mergem la biserică.

În centrul satului se înalţă semeaţă o biserică catolică în rit latin. O prezenţă impunătoare pentru satul bine aşezat, dar care riscă să fie detronată curând de casa mustăciosului cu lanţ de aur. La prima vedere ar părea o biserică în stil gotic, dar prietena îmi atrage atenţia că sunt şi nenumărate elemente caracteristice altor stiluri arhitecturale. Prin urmare, stilul arhitectonic este unul eclectic, conchidem noi. Eclectic, dar cu bun gust!

Interiorul bisericii este răcoros ca o peşteră. Pereţii vorbesc de la sine despre faptul că în acel sat nu prea mai erau romano-catolici şi că biserica era folosită destul de rar. Pe alocuri, zugrăveala era căzută, între coloane erau pânze de paianjăn imense. Măapropii de nişte afişe dorind să aflu ceva informaţii despre biserică. Spre stupoarea mea, toate afişele sunt în limba maghiară. Nu îneţeleg nimic. Mă cuprinde revolta. Mă bucur că vecinii din vest au grâul cu moţ ca al nostru, dar nu pot să înţeleg de ce nicăieri nu este scris nici un cuvânt în limba română.

Începe Liturghia. Preotul invocă Spiritul Sfânt asupra noastră, acesta, probabil se coboară peste noi, dar revolta mea creşte direct proporţional cu coborârea Spiritului: preotul vorbeşte doar maghiară. Nu înţeleg nimic, ci deduc doar fiecare moment al liturghiei din puţina mea cultură teologică. După revoltă urmează resemnarea, apoi nu mai înţeleg nimic. Sunt intr-un sat respectabil de câmpie încropit de germani, locuit de români dar în care liturghia se face în maghiară. Mă uit în jur. Număr pe degete 7 persoane pe a căror faţă se poate citi o nemulţumire similară cu revolta mea. Plecăm dezamăgiţi din casa Domnului căci nu am înţeles nimic.

În cele din urmă a sosit şi seara. Mi-am pus straiele de vază, adică blugii şi pantofi şi am agăţat pantalonii de scandal de cuiul de pe uşa din curte. Şi prietena mea s-a aranjat cât a putut mai bine în condiţiile unei case nelocuite de câţiva ani, apoi am pornit amândoi pe uliţele satului spre centrul localităţii pentru a vedea minunăţiile unei rugi bănăţene.

De departe auzim deja muzica.

-Bine că e muzică populară şi nu manele, îmi spune ea zâmbind.

-Da, ăsta e cu siguranţă un semn bun.

Se pare că nu prea ştiu să disting semnele. Ajungem în gura târgului şi căutăm ceva interesant, dar nu găsim nimic. Oamenii sunt destul de înfumuraţi, îmbrăcaţi orăşeneşte cu blugi şi adidaşi. De la o tarabă, copii îşi cumpără mitraliere de plastic cu care se joacă „pac-pac”. Mitralierele sunt hitul serii. Nicăieri porturi populare, nicăieri bucate tradiţionale sau vin autohnton. Într-un colţişor al parcului se află instalat un loc de dat cu pumnul care se află în grija mustăciosului cu lanţ de aur. Tinerii snobi ai satului se întrec în a lovi sacul acela electronic de box.

În mijlocul parcului este amenajat loc pentru jocul bănăţan, dar nimeni nu joacă. Prins de valul cântecului, artistul plictisit, printre versurile cântecului, se gândeşte să facă urări:

-Să trăiască cine joacă!

Mai zice un vers după care se uită atent şi vede că nu joacă nimeni, dar nu se descurajează:

-Să trăiască cine se uită!

Mulţimea aplaudă excitată această urare, asumându-şi întru totul spiritul de paltonari. Vreau să învăţ jocul bănăţan dar nu am de la cine. Deodată apare un cetăţean turmentat care intră în ringul de joc şi începe să joace olteneşte pe muzică bănăţană. Joacă de unul singur, parteneră nu are. După primii paşi jocul său devine extrem de instabil şi totul se transformă mai mult într-un spectacol de circ, în timp ce lumea începe să pună pariuri având ca obiect ghicirea momentului cânt jocul cetăţeanului turmentat îl va duce la pământ. NU ştiu care a fost deznodământul căci noi am hotărât să ne retragem spre gospodăria noastră unde patul ne atrăgea ca un magnet.

Probabil că o dată cu diminuarea calităţii grâului s-au pierdut şi tradiţile! Păcat!

VI.

Siluetele ultimelor case ale satului se pierdeau în orizontul ce se închidea în spatele nostru, în timp ce alte siluete de case apăreau la linia orizontului ce ni se deschidea în faţă. Erau casele, unele spălăcite, altele ostentative, ale oraşului. Beton, beton, peste tot beton….si case. Mereu case şi alte case, nici un copac, nici o floare, doar case şi beton. Ce oraş urât avem, îmi spun eu. Şi totuşi, primarul nostru se laudă că avem un oraş modern. Cred că ne iese modernitatea pe nas. A-modernitatea (pe cale de dispariţie) a satului mi-a fost oxigen şi lecţie de viaţă. Am plantat şi eu copacul meu metaforic, iar radacinile lui au rămas întipărite în rănile ce îmi umpleau palmele şi, pe alocuri, picioarele. Am învăţat că Heidegger a scris mult dar nu a spus mai nimic, Kant vorbeşte de raţiunea practică dar se rezumă la teorie. Dumnezeu vorbeşte maghiară şi hitul unei rugi sunt mitralierele de plastic. Singura mea dilemă a rămas că tot nu am reuşit să îmi dau seama cu certitudine dacă grâul românesc se deosebeşte esenţial de grâul unguresc. Dar dincolo de toate acestea, pentru prima dată m-am simţit om, pentru prima dată m-am simţiti bărbat în casă, pentru prima dată mi-am dat seama că umanitatea se învaţă din lucruri simple, bronzul se dobândeşte la soare nu la solar. Dar, mai ales, am învăţat să deosebesc orzul de secară, iar când voi zbura din nou spre Cetatea Eternă, la primul examen pe care îl voi susţine îi voi cere permisiunea profesorului de a-i pune o întrebare: îl voi întreba dacă ştie să deosebească orzul de secară…..şi dacă gustă întrebarea, îl voi întreba şi despre grâu.

23 iulie 2008

Cei care doriti intreaga nuvela in format word imi puteti scrie un e-mail şi să o solicitaţi.

Deosebind orzul de secara II (fragment)

III.

Deşteptătorul sună zbuciumat! Întind o mână şi îl opresc fără să deschid ochii. Bucuros, îmi cufund capul în perna moale şi o strâng în brate pe aleasa inimii mele ce doarme lângă mine. Ce bine e să-i simt căldura trupului, să-i aud respiraţia, să o simt mereu aproape de mine! Nu trec prea multe secunde şi clopotele bisericii vestesc nebuneşte că s-a făcut ora 7. Se termină şi cu bătaia clopotelor, respir adânc şi mă arunc spre lumea viselor. Dar nu reuşesc să aterizez bine în acea lume că vocea ei adormită mă trage înapoi:

-E ora 7. Trebuie să ne trezim!

-Hai mai dormim o oră!

-Avem mult de lucru.

-Da, dar adormiţi nu putem munci, spun eu sperând că am câştigat disputa.

-Peste o oră tot adormiţi vom fi, îmi arată că de fapt o câştigă ea. Plus că trebuie să dăm de mâncare la câine!

-Off, câinele!

Uitasem de câine. Mai era şi el undeva prin curte şi aştepta dând din coadă să primească micul dejun servit la tavă. Prin urmare, nu reuşesc să o conving în nici un chip că mai putem dormi o oră, astfel încât trebuie să ne trezim şi să începem treburile. In după-masa zilei anterioare începusem deja treaba prin casă reuşind să curăţăm din temelii dormitorul galben care acuma mirosea a primăvară. Deschid uşa să ies pe coridor şi atunci îmi dau seama foarte clar de diferenţa olfactivă dintre dormitor şi coridor.

-Da bună treabă am mai făcut noi ieri! Am exclamat când am perceput diferenţa de miros dintre cele două încăperi.

Totul decurge bine cu câinele. Îşi primeşte micul dejun şi mă lasă să mă trezesc. În cele din urmă, dejunăm şi noi. În curte mă aştepta deja grămada de covoare pe care trebuia să le bat. Între ele era unul mare şi roşu pe care trebuia să-l şi spălăm. NU pierd timpul şi mă puun voiniceşte pe treabă.

-Bat astea şi am terminat pe azi! Îmi făceam eu curaj.

Bătătorul de covoare începe să se izbească dur de covorul cel roşu. Mă simt voinic şi îl pălesc din ce în ce mai tare. Nori de praf ies din el la fiecare lovitură şi trebuie să îmi ţin respiraţia. Pesemne că acel covor nu mai fusese bătut de ceva ani. În curând încep să simt neplăceri la arătătorul mâinii drepte. După 20 de lovituri mi se formează deja o băşică de la bătător. Mai două lovituri şi deja pielea se rupse încă înainte ca băşica să se umple cu lichid. Mă ustură toată palma dar trebuie să fiu bărbat. Strâng din dinţi şi încep să bat covorul cu mâna stângă. Încă 20 de lovituri şi arătătorul mâinii stângi are aceeaşi soartă cruntă. Din nou, îmi spun că sunt singurul bărbat din casă şi trebuie să mă comport ca atare. Iau nişte apă şi o arunc pe frunte. Eram deja plin de praf.

-De ce când citesc Critica raţiunii pure sau Fenomenologia spiritului sau când traduc ore în şir nu fac băşici la creier?

Pentru câteva clipe această întrebare m-a chinuit. Mi-am dat seama că viaţa adevărată nu se află în cărţi. Pulsul vieţii începi să îl iei atunci când munceşti şi fizic, nu doar intelectual.

Iau din nou bătătorul de covoare în mâna dreaptă, dar îl ţin altfel pentru a nu atinge băşica de pe arătător. Fără să îmi dau seama prea bine, în scurt timp, sub degetul mic s-a mai format o băşică, apoi s-a rupt şi aceea. Palmele îmi ardeau, dar covorul încă trebuia bătut, apoi spălat, apoi spunit, clătit şi tot aşa. NU am ceas la mână, nu am telefon, nu am nimic. Îmi dau seama însă că soarele e la miazăzi şi mă mir cum a trecut timpul. Ciudat, timpul a trecut, dar eu parcă am stat pe loc. Băşicile erau singurul meu martor pentru faptul că totuşi m-am mişcat şi eu, chiar dacă nu foarte cu talent.

Mai am 2 covoare dar trebuie să mă opresc. Soarele e deja spre asfinţit şi trebuie să tai lemne pentru foc, căci, avem nevoie şi de hrană. Parcă la spart lemne mă descurc şi eu mai bine. Se pare că am tăiat lemne mai des decât am bătut covoare. Toporul merge bine, lemnele se crapă, grămada se măreşte şi întunericul începe să se lase. Încropesc un foc pe care ne facem o supă şi nişte piept de pui la grătar. Ne aşezăm amândoi la o cină romantică sub vie, negrii ca mustăciosul din ziua trecută, dar fără lanţuri de aur. O sărutare mai dulce ca orice apoi începem să mâncăm. Iau o felie de pâine şi mă uit la ea.

-Totuşi din grâul nostru iese pâinea mai bună, exclam eu şi amândoi pufnim în râs.

Râdeam noi, râdeam, dar nu era râsul nostru. Eram negrii, transpiraţi şi obosiţi. După cină, spălarea vaselor apoi duşul, evident in curte cu apa rece. Afară e deja întuneric de-a binelea. Pe cer răsar stelele iar lumina lunii îşi vesteşte apariţia iminentă. Apa rece sfârâie pe pielea noastră înfierbântată de soare şi roasă de praf. Îmi trec în revistă băşicile. Sunt 5, 3 mari şi două mai mici, plus una în curs de formare. E un bilanţ bunicel pentru prima mea zi de viaţă la ţară, departe de confortul oraşului şi de ajutorul familie. Eram doar eu şi ea, iar împreună o singură persoană eram şi trebuia să avem grijă de gospodărie, o gospodărie nelocuită de mai mulţi ani.

În cele din urmă soseşte şi clipa pe care eu o credeam pierdută pentru veşnicie: somnul. Era 22:30. Luna incepea să iasă la iveală de după casa din colţul uliţei. Ne-am pus în pat şi am adormit instantaneu, nu însă înainte de a-mi reaminti că grâul românesc face pâinea mai bună. Am adormit zâmbind cu ea în braţe.

IV.

În vremuri pe care încă nu s-a pus colbul uitării era un slogan celebru: „cincinalul în 4 ani jumate”. Chiar dacă nu suntem deloc admiratorii României muncitoreşti ne hotărâm să terminăm toate treburile încredinţate nouă cu o zi mai repede, iar în ultima zi să mergem la pădure, să huzurim şi noi precum negriciosul acela cu lanţ de aur. Aşadar munca pe 5 zile dorim să o terminăm în 4. Cred că, în acele vremuri, am fi fost admiraţi şi decoraţi regeşte pentru stahanovismul nostru. În vremurile pe care le trăim…această strădanie va trece oricum neobservată.

Câinele are chef de joacă. Nu mă lasă deloc să bat ultimul covor şi mor de ciudă. Încep să mă joc cu el sperând că după ceva vreme mă va lăsa să-mi continui măreţul ideal muncitoresc. Dar câinele nu se plictiseşte de joacă, soarele urcă pe cer (unitatea mea de a măsura timpul la ţară) şi praful de pe covor nu vrea să-şi ia zborul doar sub adierea molcomă a vântului fierbinte. În cele din urmă trebuie să recurg la joardă şi astfel câinele se potoleşte şi îşi caută singur de joacă iar eu revin la covoarele mele. Palmele mă ustură amarnic, soarele mă arde în continuare pe spate şi norii de praf ce ies din covor la fiecare lovitură parcă se aşează în întregime pe mine. Căldură, praf, transpiraţie, durere. Totul devine insuportabil, dar, pentru a câta oară îmi zic că nu pot să las totul baltă şi îmi continui treaba. Astfel, când soarele trecuse de al doilea horn al casei, ultimul covor era terminat. Atârna lălâu pe bară şi aştepta să fie dat jos. Am zis că nu îi îngădiuesc această plăcere şi l-am lăsat să atârne în continuare sub razele arzătoare ale soarelui.

Munca este mai dulce atunci când se munceşte în echipă. Se mai strecoară câte o glumă, se mai râde câte puţin, se face haz de necaz şi munca se isprăveşte mai curând. La bătut covoare, dat cu grebla şi curăţat canale de scurgere am considerat că mă pot descurca şi singur, dar acum trebuia să golim 3 bazine de 1,90 concepute pentru a se aduna apa de ploaie in ele spre a fi folosită la treburile gospodăreşti. Aşa ceva nu era de şagă, prin urmare au venit Nea’ Ghiţă şi Nea’ Vasile să ne ajute. Doi oameni veseli ca o sticlă de vin şi cu mult spor la treabă.

Munca eficientă trebuie şi pregătită cu cum se cuvine: cu ţigări şi un păhărel de tărie. Totuşi acest tip de pregătire nu mă caracterizează, aşa că i-am lăsat să se pregătească singuri. Între timp m-am dus să umplu recipientul prins în colţul curţii care ne servea seara drept cabină de duş bio şi extrem de naturală. Mă urc pe scara metalică şi prind furtunul de deschizătura acelei canistre după care mă duc să bag pompa în priză. Iată că nu suntem lipsiţi de tot de tehnica modernă: avem o pompă electrică cu care scoatem apă dintr-o fântână forată la 8 m adâncime. Canistra se umple, scot pompa din priză dar las furtunul cu un capăt sus în recipient şi cu celalală în curte pe beton.

-Tinere, bag de seamă că pe voi la şcoală nu v-au învăţat nimic bun!

-Cum aşa Nea’ Vasile? Întreb eu.

-NU te-a învăţat nimeni că dacă laşi furtunul aşa ţi se va goli duşul?

-Nu.

-A păi, ia du-te de vezi puţin ce se întâmplă cu capătul de jos al furtunului!

Fug iute spre acel capăt şi observ cum prin el se scurge apă din belşug, psemne apa ce venea înapoi din canistra pe care tocmai o umplusem. Trag repede celălalt capăt al furtunului din canistră şi plec din nou capul, fiind roşu la faţă precum pătlăgica. „Iar am dat-o în bară” îmi spun.

Timpul trece, bazinele se golesc apoi cei doi le văruiesc. Mie nu îmi rămâne decât să car în fundul grădinii roabele cu mâl ce le scoseseră din bazine. Cu roaba mai merge cum mai merge. Nu trebuie decât împinsă. Suflu uşurat şi sunt atent să nu mă fac iarăşi de râs. Spre norocul meu, reuşesc să nu răstorn nici o roabă pe drum, ci doar în locul stabilit. La ultima roabă înceă să simt din nou focul din palme şi după ce o răstorn îmi şterg fruntea de sudoare. Mă uit spre cer. Soarele era deja dispărut iar în urma lui au rămas doar câţiva nori aprinşi ce se pierdeau în zare. A mai trecut o zi în care mi-am dat seama că cele 3000 de pagini pe care le studiasem în sesiunea trecută nu mi-au fost de nici un folos, dar mă consolez în braţele călduroase ale ei. La urma urmei, dragostea contează cel mai mult. Dar nici calitatea grâului nu e de neglijat.

Va urma si ultima parte…….

Deosebind orzul de secara (fragment)

I.

Bătrânii spun adesea că pentru a fi cu adevărat om trebuie să fi sădit cel puţin un copac! Departe de complexitatea raţionamentelor filosofice, această afirmaţie şochează prin simplitatea cu care reuşeşte să afirme acele lucruri fundamentale ale vieţii pe care limbajul elevat le ocoleşte inconştient, dar cu o perseverenţă uluitoare. Copacul este o metaforă, simplă şi complexă în acelaşi timp, pentru liniştea şi multumirea sufletească ce izvorăsc din sudoarea frunţii care umezeşte pâinea pusă pe masă la apusul unei zile de muncă istovitoare; pentru suflarea de uşurare ce brăzdează cântecul greierilor atunci când rosteşti „Pe azi am terminat”; pentru zâmbetul duios al îndrăgostiţilor care, la sfârşitul zilei se regăsesc istoviţi dar fericiţi unul în braţele celuilalt; pentru pielea arsă de arşiţa verii; pentru mulţumirea de a te simţi cu adevărat om.

II.

Siluetele ultimelor case din oraş dispăreau dincolo de orizontul ce se închidea în spatele nostru, iar copacii de pe marginea şoselei parcă ne conduceau spre o altfel de lume, o lume mai liniştită, mai calmă. Motorul maşinii torcea anevoios prin arşitţa soarelui de amiază, dar ne ducea mereu înainte.

În stânga şi în dreapta puteau fi deja observate roadele pământului în toată splendoarea lor. Grâul începea să se aurească de atâta soare. Pentru prima dată am reuşit să surprind, pentru un instantaneu, imaginea pe care vulpea o vizualiza atunci când îi spunea Micului Prinţ că are părul galben ca un lan de grâu care se unduieşte sub adierea lină a vântului dogoritor.

Dincolo de lanurile de grâu, au apărut şi alte culturi unele îngrijite cu migală, altele lăsate în voia sorţii. Pentru prima oară, mi-am dat seama cu o ruşine infantilă că, în afară de lanurile de grâu, proumb şi floarea soarelui, celelalte îmi erau necunoscute. Ciudat lucru să te joci cu concepte filosofice, să scrutezi universul platonic, apoi cel kantian, să citeşti Patapievici, să cauţi soluţii măreţe unor probleme ce oricum ne depăşesc, să adormi cu nemurirea în gând, dar să nu deosebeşti orzul de secară. M-am înroşit din cuaza ignoranţei mele şi am plecat capul sperând că nimeni nu a observat nimic.

-Oare profesorul care m-a chinuit cu socratismul crestin, sau cel care, la examen, a insistat minute în şir asupra modului cum Boeţiu definea persoana umană ar şti să deosebească orzul de secară? mă întrebam în acele momente de stânjeneală.

Şoferul a început o discuţie cu ceilalţi pasageri referitoare la situaţia agriculturii din România. Nu mă bag în discuţie! Ar fi şi culmea să o fac. Prefer să privesc mereu pe geam afară spre văzduhul albastru care, deşi îmi ridică semne de întrebare, nu mă întreabă nimic. Tăcerea e de aur în astfel de momente.

-Uite şi lanurile acestea de orz! Spuse şoferul cu emfază. Sunt neîngrijite, mâncate de buruieni. Nici cu grâul nu stăm mai bine. Uite ce mic şi pricăjit e! În Ungaria e de două ori mai mare şi frumos.

Ciudat, eu eram chiar fascinat de frumuseţea lanului de grâu, dar acum persoana din stânga mea încerca să îmi demonstreze cu orice preţ că la acel lan de grâu nu era nimic fascinant.

-Desigur, mi-am zis, probabil vecinii de la Vest or avea lanuri de grâu mai frumoase dar eu nu le-am observat chiar dacă bătusem destul de mult drumurile de după Cenad.

-Plus că acolo….

-În Ungaria? Întreb eu nevinovat

-Da, acolo în Ungaria nu ştiu cum fac ăia de scot mereu de 5 ori mai mult grâu de pe fiecare hectar decât scoatem noi.

-Poate scot mai mult grâu, dar lanurile noastre sunt mai frumoase, încerc să mă apăr eu inofensiv. Sunt ca aurul şi se unduiesc atât de frumos în vântul de vară.

-Ha, ha, ha! Începu să râdă cu poftă şoferul. Să spunem că lanurile noastre chiar sunt mai frumoase, dar când se gată grâul şi trebuie să importăm grâu de la vecini, care ni-l vând la suprapreţ, nu o să-ţi mai ardă de poezie. Se scumpeşte pâinea, se scumpeşte benzina, se scumpeşte curentul….toate se scumpesc şi lefurile noastre nu ne mai ajung.

-Evident, răspund eu cu o seriozitate ironică sperând că ironia camuflată în serios nu va fi depistată. Toate din cauza lanurilor de grâu!

Remarca mea l-a prins pe picior greşit pe soferlul zelos. Nu ştia dacă glumesc sau nu, dacă îl iau peste picior sau dacă sunt de acord cu el. Începu să se bâlbâie uşor:

-Păi….păi până la urmă da; toate acestea din cauza lanurilor de grâu.

Fără îndoială eram într-o maşină unde era mai bine să fiu mai puţin atras de frumos dacă doream să ajung la destinaţie.

În spatele meu, prietena mea se prăpădea de râs. Mă cunoştea destul de bine şi pe mine, şi pe şofer, încât să vadă comicul de situaţie ce plutea prin maşină. Eu fire mai deschisă spre artă, şoferul fire mai pragmatică şi om care se pircepea la de toate, ca orice şofer.

Discuţia a fost însă extrem de binevenită, căci cu vorbăria multă trece timpul, maşina merge şi căldura parcă e mai suportabilă. Astfel, în faţa noastră începeau să se însire siluetele caselor ce încropeau un sat de câmpie tipic pentru plairuile bănăţene. O formă excesiv de regulară cu case care se lăţeau pe lângă drumul principal, 2, 3 străzi paralele cu acesta care comunicau cu şoseaua prin intemrediul unor străduţe prăfuite ce cădeau perpendicular pe ea. Un sat locuit, pe vremuri nu foarte de mult apuse, de şvabi, prin urmare, un sat cu case mari, cu faţade frumos aranjate, camere încăpătoare şi curţi mari pentru toate acareturile necesare unui bun gospodar.

-Oare grâul german o fi mai bun decât grâul unguresc? Mă întrebam în sinea mea cu un zămbet pe buze.

Ici, colo încep să se înalţe case moderne cu unul sau două etaje în faţa cărora sunt parcate ostentativ maşini sumpe cu numere străine. Un mustăcios mic şi negru iese dintr-un Hummer imens. În soare sclipesc zalele uriaşe a unui lanţ de aur. Şi totuşi aurul lanului de grâu sclipea mai frumos sub razele soarelui decât lanţul de aur al individului. Oftez uşor. Casa, maşina, lanţul şi mustăciosul fac notă discordantă cu tot ceea ce se află în jurul lor.

-Lasă, că ăştia au venit doar amu aci că-i ruga duminică şi toţi ăştia vin să-şi etaleze agoniseala de peste hotare, îmi spune un vecin foarte volubil după ce a observat oftatul meu abia ieşit din maşina roşie.

Era un bătrânel simpatic, la vreo 70 de ani, ce vorbea cu multe regionalisme. Din nou m-a apucat ruşinea. Roşesc şi plec capul. „Bine că vorbesc fluent 5 limbi dar nu înteleg întru totul ceea ce îmi zice bătrânelul acesta simpatic” îmi ziceam eu. Dar îmi place cum sună graiul bănăţan. M-am născut şi am crescut în această regiune dar e prima dată când intru în contact mai direct cu acest grai. „Doamne cât de ignorant pot fi” îmi spun.

Bătrânelul intră în vorbă cu şoferul. Se cunosc. Am scăpat de teoria grâului, prin urmare pot începe să duc bagajele în casa ţărănească ce mă va adăposti pentru câteva zile alături de prietena mea. E o casă mare, cu curte pe măsură şi o grădină a fel. Când am intrat în casă m-am speriat. Simţeam un miros puternic greu de definit. Miros de stătut îmbibat cu uriaşe cantităţi de praf. Instictiv îmi fac aer cu mâna.

-NU te speria, îmi spune zâmbitoare, ca de obicei, prietena. Aici nu a mai stat nimeni de doi ani de zile. DE aceea e aşa. Dar n-ai grijă că ne punem pe treabă, şmotruim astăzi dormitorul galben unde vom dormi şi de mâine începem şi în celelalte încăperi.

-Ce veşti bune îmi dai, răspund eu puţin speriat.

Trec pe lângă un dulap vechi şi mâncat de carii. Dau cu degetul pe el. Constat că stratul de praf e mai mare de 1 cm. Dau din cap, dar totuşi sunt fericit şi nu ştiu de ce. Încerc să caut, raţional, o explicaţie logică stării mele de fericire dar nu găsesc. Mă văd nevoit să trec în sfera lucrurilor ce există dar nu pot fi gândite. Sunt fericit pentru că mi se oferă pentru prima dată posibilitatea să am în grjă o casă întreagă, să transpir muncid din zori pentru a face ceea ce este de făcut, să nu am apă curentă, să merg la WC în capătul grădinii chiar, să mă scald cu apă rece, să gătim la foc de lemne. Cu alte cuvinte, sunt fericit pentru că am ocazia să gust viaţa aşa cum ea ar trebui să fie, să mă pot bucura de rodul muncii mele, să mânânc cina cu fruntea transpirată şi murdar ca un miner. Încep să-mi sădesc şi eu copacul!

va urma…..

Viata ca un joc

De multe ori suntem tentaţi să definim viaţa omenească drept fiind un joc! Dar dacă viaţa însăşi este un joc, atunci un joc din cadrul vieţii, ce este? Probabil este un joc al jocului, în care omul este joc şi jucător în acelaşi timp, jucându-se în rama jocullui pe care divinitatea i l-a dăruit într-un gest ultim de iubire creativă. De ce doar copii se joacă la modul cel mai real cu putinţă? Probabil pentru că ei sunt singurii care îşi dau seama de frumuseţea pe care o implică jocul vieţii, iar prin jocul lor, ei încearcă să aducă o ofrandă inconştientă jocului din care fac parte. Un joc poate fi câştigat doar dacă este jucat până la capăt, iar celebrarea ideală a marelui joc se poate realiza doar prin intermediul altui joc! Jocul se joacă jucând!

Marea durere şi extrema depresie apar în momentul când fiecare joc trebuie să îşi aleagă învingătorii! De ce mereu cineva trebuie să piardă? De ce jocurile nu se pot termina mereu la egalitate? Victoria unuia, înseamnă înfrângerea altuia; bucuria victoriei înseamnă în acelaşi timp lacrimile înfrângerii! Atât învingătorul cât şi învinsul tot oameni sunt. De ce învingătorii nu oferă mereu remiza din compasiune pentru cei care pierd, de multe ori din motive extrinsece lor? De ce spiritul de competiţie îi face pe câştigători atât de dornici de a vedea durerea înfrângerii în ceilalţi. Cum se poate bucura un învingător, când lângă el un suflet plânge amarnic? Cum poate plânge un învins când un suflet lângă el exultă de bucurie? Dualităţi, mereu dualităţi, iar noi toţi nu suntem altceva decât nişte sărmani peregrini între aceste două extreme. Remiza se acceptă doar când jocul nu are miză prea mare!

Ipocrizia BOR

Desi au trecut deja cateva zile de la deja celebra decizie a Sinodului BOR, nu pot sa nu remarc un alt aspect extrem de important al acesteia. Consider ca decizia insasi este un infinit gest de ipocrizie. Propunandu-se drept unica biserica adevarata si singura in care CRistos lucreaza, BOR refuza celebrarea sacramentelor si ierurgiilor alaturi de catolici, probabil pentru a nu- stirbi reputatia lui Iisus. Dincolo de intrebarea retorica pe care ne-o punem imediat, si anume, oare BOR chiar il slujeste pe Hristos prin aceasta decizie, mai trebuie subliniat un lucru.

Cu ceva timp in urma, am asistat cu totii la inmormantarea lui Florian Pitis, jos palaria pentru el din punct de vedere al artistului: fie ca bunul Dumnezeu sa-l odihneasca in pace. Din pacate, in cadrul acestei inmormantari, toata suflarea crestineasca a privit cu stupoare cum preotii BOR au „concelebrat’ practic cu masonii!!!! Bine ca BOR nu poate concelebra cu catolicii, dar cu masonii se poate si, mai mult, Anania si toti ceilalti au tacut chitic. Desigur, tot lumina datatoare de viata a sfintelor canoane este cea care indruma BOR spre a manca din acelasi blid cu masonii.

Iata deci ca in lumina aceste „concelebrari” cu masonii, decizia BOR de acuma nu este decat un teribil gest de ipocrizie si o dovada a faptului ca BOR urmeaza orice altceva, dar nu pe Hristos.

Ortodoxia, teologia si cultura

Dialogul dintre teologie şi cultură nu este doar o opţiune personală a anumitor teologi, ci este o condiţie sine qua non a unei evanghelizări reale, menită să transmită mesajul lui Cristos astfel încât acesta să fie recepţionat în mod plenar de oamenii aparţinând diferitelor culturi. Astfel, dacâ în anumite locuri, evenghelizarea nu a avut un efect dorit, nu sunt de vină numai receptorii, ci emiţătorii, respectiv cei care transmit mesajul lui Cristos într-un mod inadecvat.

Încă de la începutul răspândirii creştinismului a existat această problemă, pe care creştinii trebuiau să o depăşească. În prima sa parte, creştinismul s-a răspândit într-un mediu elenist în care platonismul era redescoperit prin intermediul medioplatonismului şi a neoplatonismului, curente promovate de studioşi precum Filon din Alexandira şi Plotin. Aristotelismul trecuse deja într-un plan secund, societatea de la acea vreme fiind suprasaturată de gândirile materialiste (materialiste nu în accepţiunea modernă a cuvântului, ci în sensul în care epicureismul şi stoicismul încercau să definească lumea suprasensibilă pornind de la elementele physis-ului), iar în acest context doctrina profund spirituală platonică a avut un rol benefic.

Platon a plecat în aventura descoperirii lumii suprasensibile ajutat de „a doua nevigaţie”. Pentru el totuşi corpul nu era altceva decât închisoarea trupului. Pentru descoperi adevărata esenţă a sinelui omul trebuie să se debaraseze încetul cu încetul de materialitatea sa şi să se reidice spre contampalrea Ideilor, asupra cărora Ideea de Bine avea absolută întâietate. Aceasta se putea face prin adevărata cunoaştere a lucrurilor şi a ideilor. Analizând aceasta am putea spune că gnosticismul a fost mereu o tentaţie grecească. În aceste condiţii, creştinii trebuiau totuşi să găsească o soluţie pentru a propovădui bunătatea lumii materiale, ca so creaţie divină.

Plotin a depăşit dimensiunea demiurgică a logosului, introducând acel Unu care este deasupra logosului şi din care se desprinde logosul prin emanaţie. Astfel logosul nu mai este principiul realităţii ci o consecinţă a unui Unu de la care au luat fiinţă toate şi care rămâne unic şi incognoscibil. Iată că această concepţie vine într-un moment potrivit pentru creştinism, care într-o lume politeistă, monistă, trebuia să propovăduiască unicitatea lui Dumnezeu. Totuşi, chiar şi aşa exista o mică problemă: cum să exprimi adevărul treimic, pentru că în acest sens doctrina plotiniană nu era de nici un ajutor. Soluţia a venit tot din parte categoriilor greceşti, fâcându-se apel la celebra distincţie între ousia, substanţă, şi ipostasi, adică persoană. Iată deci cum cultura laică a putut oferi creştinismului anumite concepte de care acesta să se folosească pentru răspândirea sa.

Probleme în calea dialogului dintre cultură şi teologie încep să apară în Orient după lupta iconoclastă caştigată de iconoduli, dar care a şi adus cu sine o afirmare puternică a monahismului. Începând din acest moment a început un adevărat proces de fugă din calea culturii laice. Monahismul a propus şi a implementat fără scrupule propria sinteză, asupra realităţii. Cu acest monahism sintetizat a intrat în contact lumea slavă. Astfel se explică de ce în toate bibliotecile antice de la Kiev, Moscova, Tîrnovo se puteau găsi doar operele de factură monastică a sfinţilor părinţi. Astfel şi astăzi se crede că Sfinţii Părinţi se rezumă la operele monastice scrise de cei trei ierari şi Antonie cel Mare, Efrem Sirul şi se trec cu vederea operele patristice care dialogau cu cultura contemporană lor, respectiv patristica latină. Apare apoi Pelerinul Rus o excepţională expresie a sintezei monastice acceptate de slavi, şi considerată azi de ortodocşi şi de habotnicii creco-catolicii ortodoxizaţi, adevărata cultură bizantină.

Aşadar, trebuie să fim atenţi ce considerăm cultură bizantină, pentru că aceasta nu se echivalează cu sinteza monastică ce a ajuns la noi. Nu consider această sinteză ca fiind una malefică, doar că trebuie stiut că aceasta este doar o sinteză a unei culturi, nu cultura în sine. Resimţim astfel din plin în România subjugarea slavonă la care suntem încă supuşi, întrucât nu încape îndoială, ritul bizantin a intrat pe teritoriile noastre prin slavii ce au preluat din cultura bizantină doar această sinteză monastică. Mai mult, în continuare până în epoca modernă, biserica ortodoxă a promovat numai această sinteză monastică, iar ca argument am putea aduce faptul că prima carte tradusă în limba română, binenţeles cu litere slavone că doar noi nu eram latini, a fost Scara paradisului de Ioan Scărarul. NU pun la îndoială profunda valoare spirituală pe care această carte o are, dar nu putem să nu remarcăm faptul că traducerea ei în limba română încă dă mărturie despre sinteza monastică perpetuată până în zilele noastre!

Problema ortodoxiei în general apare în această epocă modernă, când disensiunile dintre diferitele biserici autocefale au devenit din ce în ce mai puternice. La rândul lor, în fiecare biserică autocefală s-au cristalizat două curente: unul ce propune perpetiuarea aceste tradiţii monastice, şi altul ce a reînceput dialogul cu cultura modernă! Astfel avem, pe de o parte, teologi ca Bulgakov, Losskij, Uspensky, Schmemann, care au reluat dialogul cu cultura, iar pe de altă parte avem reprezentanţii perpetuării sintezei monastice: Paisie Velicikovski, Iustin Popovic şi alţii. Din păcate între aceste două părţi există o luptă destul de acerbă, s-au mai bine zis, primi teologi ortodocşi enumeraţi sunt consideraţi filo-catolici şi aproape afurisiţi de adepţii tradiţiei pur monastice, în frunte cu mănăstirile athonite care se cred absolut îndreptăţite să îl tragă de urechi pe Patriarhul ecumenic Bartolomeu I şi pe episcopul Athenei. Aceasta este problema pe care ortodoxia ar trebui să o rezolve, pentru că altfel este greu de purtat un dialog cu aceasta, întrucât nu ştim cu cine să vorbim.