Descoperindu-l pe Heisenberg II: Stiintele naturii si religia


Din punctul meu de vedere, al teologului şi filosofului, punctul central al cărţii lui Heisenberg îl constituie discuţia referitoare la relaţia dintre ştinnţele naturii şi religie. Acest dialog are loc într-o atmosferă prietenească într-un hotel din Bruxelles, protagoniştii fiind Werner Heisenberg, Wolfgang Pauli şi Paul Dirac. În cele ce urmează, voi zugrăvi pe scurt temele principale ale acelui dialog, cărora le voi adăuga adnotările mele personale scrise în font roşu.

Deşi Planck este adeptul unei viziuni care pare a concilia ştiinţa şi religia, la o analiză mai perspicace aceasta evidenţiază anumite pericole ce nu favorizează nici ştiinţa şi nici religia. În decursul veacurilor, viaţa umană a fost fragmentată în numeroase aspecte şi domenii ce tind mereu să-şi declare independenţa faţă de celelalte. Rezultatul nu poate fi altul decât acela că însuşi omul se fragmentează într-un puzzle pe care la un moment dat nu îl mai poate rezolva, iar acest lucru duce la anxietăţi, depresii şi alte disfunctionalitîăţi psihologice. Fără a exagera rolul ştiinţei sau al religiei, o filosofie şi o viaţă sănătoasă trebuie să aibe în vedere recuperarea omului integral.

La începutul discuţiei, Heisenberg este provocat să explice viziunea lui Max Planck referitoare la această problematică, întrucât Heisenberg îl cunoştea cel mai bine pe marele fizician, iniţiator al mecanicii cuantice. Astfel, Max Planck era de părare că între religie şi ştiinţele naturii nu există contradicţie, ci, dimpotrivă, sunt compatibile. Această compatibilitate se datorează faptului că se referă la domenii diferite ale realităţii. Fizica se ocupă de lumea materială, obiectivă, în timp ce religia are ca obiect lumea imaterială şi lumea valorilor. În ştiinţele naturii se vorbeşte despre adevărat sau fals, în timp ce religia vorbeşe despre bine şi rău sau despre valoare şi non-valoare. În viziunea lui Planck, aceste două moduri de a percepe realitatea au intrat în contradicţie în momentul în care imaginile şi parabolele religiei au fost interpretate în cheie ştiinţifică. Prin urmare, Max Planck pune o linie de demarcaţie extrem de clară între obiectiv şi subiectiv; între cunoaştere şi religie.

Wolfgang Pauli sesizează aceste pericole şi este de părere că în epocile cele mai luminate ale istoriei lumii, cunoaşterea era în armonie cu forma spirituală specifică pentru fiecare cultură în parte. În acest context, fizicianul notează faptul că în momentul în care între ştiinţă şi religie nu va mai exista armonie se va ajunge la lucruri monstruoase.

Paul Dirac, fizician englez, intră în contradicţie totală cu ceilalţi participanţi la dialog, afirmând că Dumnezeu nu este altceva decât rodul unei fantezii umane şi că oamenii aflaţi la putere au folosit religia pentru a controla masele de oameni. Este clar astfel că Dirac, conşitent sau inconştient, se bazează în mare parte pe teoria marxistă. Pracitc el se opreşte asupra unei realităţi extrem de limitate: deturnarea esenţei religiei în vederea urmăririi unor scoprui nu tocmai spirituale. În acest context, Dirac omite faptul că revolta sa se îndreaptă către o realitate combătută religiile însăşi.

Discuţia se încheie într-o notă umoristică, printr-o afirmaţie interesantă a lui Wolfgang Pauli: „Da, prietenul nostru Dirac are o religie, iar afirmaţia fudamentală a acestei religii sună cam aşa: <<Nu există Dumnezeu şi Dirac este profetul ei>>”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: