Memorii

Tumultul vieţii se cerne prin ciurul subiectivităţii discernând neghina de grâu, evenimentele importante de cele neimportante, bucuriile de dureri, visele de realitate, realizările de insuccese, speranţele de pesimism… Această ploaie de gânduri, sentimente, senzaţii şi percepţii se aşterne, precum fulgii de zăpadă, mai mult în sufletul fiecărui om decât în memoria sa. Din această cauză, mulţi bătrâni senili, îşi amintesc cu exactitate momente petrecute cu zeci de ani în urmă, dar nu mai reţin nici măcar identitatea persoanelor din jur.

25 de ani de viaţă s-au nins asupra mea, iar în sufletul meu s-a depus o cantitate semnificativă de trăiri ce mi-au amprentat devenirea, contribuind la construirea propriei mele identităţi. Un sfert de veac s-a scurs, iar cât mai rămâne, nu-mi este dat mie să ştiu! Sfertul de secol ce-mi apasă umerii ar trebui, poate, să mă facă să privesc spre viitor, să încerc, cumva, să-mi prorocesc viitorul. Poate acest lucru ar fi prea facil, aşa că eu prefer să-mi prorocesc trecutul. Rămâne de văzut dacă, măcar asta, îmi iasă! Nu e atât de uşor precum pare!

********

Aveam aproape 6 ani atunci când la Timişoara a început revoluţia din 1989. În afară de amintirea revoluţiei, nu îmi amintesc mai nimic din acea perioadă, dar acele evenimente au rămas profund întipărite în sufletul meu şi le pot revedea oricând, cu o minuţiozitate balzaciană. Părinţii mei erau tineri şi doar nebunia tinereţii m-a făcut să fiu părtaş la asemenea momente istorice. Istoria o făceam noi, o făceam eu, trecea pe lângă mine, dar eu, cu mintea mea de copil, nu realizam acest lucru. Totul mi se părea mai mult ca o joacă. Părinţii mei au mers în Piaţa Operei şi m-au luat şi pe mine cu ei, alături de fratele meu, care este cu un an mai mic. Îmi amintesc mulţimea de oameni din acel loc, toţi animaţi de aceeaşi speranţă. Se scandau multe lucruri. Îmi amintesc doar „Jos Ceauşescu!” şi „Pantofarul”. Nu şitam exact ce înseamnă, dar strigam cu sete, cu sângele clocotind, fiind sigur că toţi acei oameni nu veniseră degeaba în acel loc. Acolo am văzut, pentru prima dată, tancuri adevărate. Mi se părea ceva nemaipomenit.

La un moment dat, am pornit-o spre casă, pe jos, evident. Eram un grupuleţ mai mic de oameni care mergeam spre Calea Lipovei. Ajunsesem la un moment dat pe Calea Aradului, în apropierea viaductului de cale ferată când deodată s-a strigat: „Se trage! Fugiţi!” Parcă atunci am început să-mi dau şi eu seama că nu e de joacă. Am început să-mi dau seama că era pe bune totul, că moartea era la un pas, dincolo de viaduct. Am rupt-o cu toţii la fugă. Un bloc turn se afla în stânga noastră. Am fugit cu toţii şi am urcat, într-o clipită, până la etajul 10. Dar nimic nu era sigur, deşi împuşcăturile încă nu se auzeau.

Paranteză: Coincidenţele vieţii, dacă se pot numi aşa?, sunt foarte ciudate. Se face că astăzi, în acel bloc, locuieşte un foarte bun prieten de familie. A fost destul de ciudat momentul când am mers pentru prima data la el în vizită, anul trecut. Îmi aminteam blocul. Am intrat în el şi mi se părea atât de cunoscut dar şi atât de străin. Atunci mi s-a părut că într-o secundă am urcat până la etajul 10. Oare acum, cât mi-ar fi trebuit să urc până la 8? Am ales liftul! Dincolo de comoditate, vreau să cred că pentru aceş bloc, recordul meu personal este de 10 etaje în 1 secundă. Aş fi prea dezamăgit să văd că îmi trebuie 2 min până la 8!

Totul părea a fi o alarmă falsă. Bărbaţii au coborât apoi să vadă ce se petrecuse de fapt. După viaduct era o tipografie. Un pluton de soldaţi fusese adus acolo cu un camion de armată pentru a păzi tipografia (probabil pentru a nu se tipări manifeste anti-comuniste peste noapte). Când noi ajunsesem la viaduct, ei tocmai săreau din camion, iar ropotul bocancilor milităreşti păreau tiruri de armă. Totul părea paşnic. După discuţii între adulţi, am pornit-o din nou spre casă. Trecând pe sub viaduct, am ajuns în faţa tipografiei. Putonul de soldaţi era încolonat acolo. Aveau caschete de război, atuomate încărcate. Am trecut prin faţa lor, la jumătate de metru. Mă uitam la ei cu admiraţie, dar şi plin de teamă ca, nu cumva, într-o clipită, să deschidă focul asupra noastră. Totul a trecut cu bine! În cele din urmă am ajuns acasă.

Focurile de armă erau la ordinea zilei în acea perioadă! Când se identificam, noi copii trebuia să ne ascundem în baie. Bărbaţii de pe scară făceau de pază la intrarea în bloc, printre ei şi tatăl meu. Îmi era frică! Vroiam ca totul să se termine cu bine, dar totul părea că durează la infinit. Ceauşescu a fost judecat şi împuşcat în ziua de Crăciun. Josnic lucru, nu încape vorbă. Dar tirurile de armă continuau! De ce? De ce se mai trăgea acum? În cine se trăgea? Din ordinele cui? Totul a persistat. Îmi amintesc că, şi la sfârşitul lunii februarie, mama nu mă lăsa afară de teama focurilor de armă, deşi de vreo lună încetaseră. După aceea, totul a redevinit normal. Pentru copilul de atunci, nu exista nici o schimbare vizibilă.

Probabil această experienţă de neuitat a stimulat creşterea spiritului revoluţionar în mine!

********

În anul 1992 mă aflam, la un moment dat, la bunicii mei şi mă jucam prin curte. Bunicul meu trebăluia prin gospodărie şi avea un radio care mergea aproape în continuu, pentru informarea poporului. Am tresărit când am auzit la acel radio că s-a declanşat războiul din Kuwait. Nu ştiam unde e Kuwait-ul, dacă e departe sau aproape, nu ştiam cine cu cine se luptă, dar ştiam că e război şi mă gândeam că iar ar putea apărea împuşcături pe străzile oraşului. Nu îmi doream ca totul să o ia de la început. Îmi amintesc că l-am întrebat imediat pe bunicul meu dacă acel război poate ajunge şi la noi. MI-a zis zâmbind că nu. Şi m-am bucurat. Mi-am revăzut de joacă. Şi bine am făcut!

În acelaşi an s-a născut sora mea Karina. Eu şi Ovidiu, fratele meu mai mic cu 11 luni, eram foarte fericiţi că avem o surioară, şi eu eram şi mai fericit că alegerea numelui a dat câştig de cauză propunerii mele.

Aici aş putea introduce şi un alt lucru fundamental pentru mine: casa bunicilor. Îmi amintesc şi acum, cu o claritate desăvârşită, casa bunicilor de pe strada Panselelor 59. Dacă închid ochii, pot vedea exact fiecare cameră, cu mobilă, cu cănile de pe masă, cu reşoul bunicii mergând, cu lemnele trosnind în teracotă, cu bucătăria de vară, cu cireşul înflorit, cu găinile în coteţ cu câinele zburdând prin curte. Nu e o imagine evocativă, statică, ci e o imagine vie, o trăire intensă, o viaţă care se desfăşoară paralel cu lumea aceasta, dar la fel de reală. Acum, acolo nu mai e casa bunicii. A fost demolată şi a fost construită o casă mare. Mă bucur totuşi că locul a rămas în posesia familiei: e casa mătuşii mele. Îmi amintesc, că acum vreun an şi ceva, sau poate doi (memoria îmi joacă deja feste, ce noroc că lucrurile astea se depun în inimă!) am vizitat locul. Casa era demolată. Molozul era acolo, îl auzeam cum plânge! Îmi venea şi mie să plâng. Mă uitam la moloz şi nu îmi venea să cred. Aici era camera bunicii! Aici era camera bunicului. Aici era bucătăria. Aici era camer construită ulterior. Le vedeam pe toate în picioare! Molozul vroia doar să mă sperie. Casa bunicii nu era din piatră! Casa bunicii era din pereţi în care pulsa viaţa, iar acei pereţi au rămas!

Bucătăria de vară era încă în picioare. Servea drept adăpost pentru materialele de construcţie. Uun detaliu m-a bulversat complet şi o lacrimă mi s-a scurs pe obraz. Pe acea bucătărie de vară, de obicei, erau puse cu fundul în sus două ligheane vechi, cu smaltul sărit, unul roşu şi unul verde. Acele ligheane erau exact la locul lor, nemişcate. Pentru mine, acele ligheane erau salcâmul lui Moromete. Erau acolo ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat! Erau acolo pentru a-mi spune că acea casă a bunicii încă trăieşte. Erau acolo pentru a-mi transmite să nu uit niciodată acel loc. Erau acolo pentru a-mi arăta că o casă poate fi demolată, dar nu distrusă. Erau acolo pentru a mă îndemna să nu-mi uit copilăria.

Din nou, „coincidenţa” face ca în 9 ianuarie 2009 să fiu invitat la petrecerea de inaugurare a noii case pe care mătuşa mea a construit-o acolo. Cu siguranţă, nici ligheanele nu vor mai fi la locul lor, cel puţin vizibil, dar eu le voi vedea. Poate măcar cireşul bătrân în care mă cocoţam cu fratele meu, si din care culegeam cireşe vara pentru a le vinde la piata, va fi tot la locul lui. Oricum eu nu voi uita casa….şi ligheanele ce mi-au dat bun venit acum puţină vreme, într-un loc atât de familiar, şi, totuşi, atât de străin.

****

Despre războiul din Bosnia am auzit multe, dar nu am nici o amintire concretă. Îmi amintesc doar că am trecut prin Bosnia Herţegovina când am fost în pelerinaj la Medjugorje şi am putut vedea atunci urmele teribile ale răboiului. O ţară atât de frumoasă, şi totuşi în ruină, îngenuncheată.

Îmi amintesc apoi că, în 1999, a început şi războiul din Iugoslavia. De fapt nu a fost un război, ci au fost americanii care au atacat o ţară, o ţară vecină, o ţară pe care o simţeam prietenă. Cunoşteam atâţia sârbi. Mi se părea strigător la cer. Am rupt-o atunci cu americanii. Am început să am o aversiune inimaginabilă faţă de poporul american, faţă de pretinsa lor omnipotenţă, faţă de modul parşiv prin care îşi urmăresc doar proprile interese. Pentru toate relele din ultima vreme, „americanii-s de vină……” (pentru continuare, vezi melodia trupei Vama Veche). Această aversiune continuă şi astăzi. Din nou „coincidenţele” vieţii fac ca eu să fiu coleg de universitate cu sute de americani, şi, spre ruşinea mea, nu reuşesc să mă uit la ei cu iubire. I-aş pune pe toţi într-un vapor şi i-aş paşaporta înapoi peste baltă, în mediocritatea şi incultura lor. Un popor fără cultură, fără istorie, ce încearcă să-şi estompeze acest complex prin puseele de omnipotenţă. Va veni şi vremea lor!

****

În 1997 s-a născut şi fratele cel mai mic (deocamdată). Pentru mine a fost o bucurie imensă. Datorită celor 2 fraţi şi o soră am învăţat să împart, şi bune şi rele, şi ciocolăţi şi palmele părinteşti. Cred că o familie mare te poate face fericit şi atunci când ziua de mâine este incertă!

****

Un an ce va rămâne profund întipărit în memoria universală a omenirii este 2001, 11 septembrie 2001. Ceea ce a fost atunci….ştim cu toţii. De ce a fost să fie? Nu se va elucida niciodată. Îmi savuram ultimele zile din vacanţa de vară. Butonam telecomanda şi m-am oprit pe CNN unde vedeam un zgârie-nori ce fumega precum un vulcan. Jurnaliştii disperaţi, şocaţi. Aflasem că un avion se ciocnise de acel zgârie nori. Apoi, ca totul să capete valenţele unei isterii generale, în direct pe CNN un al doilea avion a intrat frontal în celălalt turn. Era clar: ceva era şubred la mijloc. Eram şocat de ceea ce vedeam, de ipotezele care se vehiculau, de destinul tragic a mii de oameni care, deşi americani, erau nevinovaţi. Incultura şi mediocritatea nu sunt suficiente pentru o condamnare la moarte!

Să fi ştiu George W. Bush din timp de aceste atentate, după cum sugerează filmul lui Michael Moore? Eu tind să cred că da!

****

În anul 2003 am absolvit Liceul teoretic „Nikolaus Lenau” cu părere de rău că perioada liceului s-a terminat. Deşi a debutat sub semnul nemulţumirii, perioada liceului nu a fost „cimitirul tinereţii mele”, ci a fost perioada care mi-a lăsat în viaţă un grup de prieteni de care sunt foarte ataşat. Deşi mă înţeleg bine cu foarte multă lume, nu cred că voi avea alţi prieteni care să-mi fie mai apropiaţi.

În acelaşi an, am ales facultatea de teologie. Deşi am trecut prin mari greutăţi, nu pot spune că îmi pare rău de această alegere.

****

În 2004 am votat pentru prima oară. A ieşit cine am vrut eu, dar am rămas cu un gust amar. Deşi sunt destul de interesat de politică, în România nu mai înţeleg nimic. Nu mai există dreapta şi stânga! Oricine vine la putere, e exact la fel.

În acelaşi an am primit bursa la Roma. Chiar dacă viaţa de student în străinătate nu îmi dă prea mult comfort afectiv, trebuie să recunosc că, din punct de vedere academic, acesta a fost un pas înainte şi nu îl regret.

****

2008……am devenit unchi. Fratele mai mic cu 11 luni mi-a luat-o înainte şi a devenit tată. Acest eveniment m-a marcat profund, în sensul că a produs o schimbare paradigmatică în ceea ce priveşte ierarhia priorităţilor mele. De acum, studiul se află în urma dorinţei de a-mi întemeia o familie. Poate că această schimbare se datorează si faptului că am găsit o persoană deosebită care mă face să cred că această dorinţă nu mai e o speranţă, ci că poate fi realitate destul de curând.

Criza financiară…….. Va trece şi ea, dar ceea ce va rămâne, cel puţin pentru noi oameni, este identitatea noastră, identitate formată sub ninsoarea anilor, îmbibată în ploaia trăirilor şi într-uun continuu proces de maturizare la dogoarea raţiunii şi a discernământului.

Perioada cea mai frumoasă a acestui sfert de veac s-a consumat în anii 90. Atunci totul era încă stabil. Începând cu 2000 am început să cresc, iar acum mi dor de copilărie, de recordul urcatului până la 10, de casa bunicii, de radioul din curte a bunicului, de războiaele din care nu înţelegeam nimic, de momentele când nu puteam încă observa şi discerne răutatea conducătorilor lumii, de concedile de o lună cu părinţii, de cocoţatul în cireş, de bătăile cu fratele meu (care, între timp au luat o formă organizată, la antrenamentele de Karate), de gumele Turbo, de a mă juca ţaca cu copii….. Aceştia au fost anii 90. Aceasta a fost profeţia despre trecut! Acesta sunt eu, la un sfert de veac! Dincolo de acest prag, mi-aş dori ca totiţi cei ce mă cunosc să vadă în mine copilul care-am fost acum 15-20 de ani. Ar fi cel mai frumos cadou de ziua mea!

Anunțuri

Serată literară în familie

Prinşi cu treburile gospodăreşti prilejuite de pregătirea pentru cumpăna anilor, ieri ne-a venit, spontan, ideea să organizăm o serată literară în familie, în cadrul căreia fiecare membru al familiei ar fi urmat să prezinte o scurtă un scurt text pentru a putea fi discutat împreună. Zis şi făcut! Ne-am pregătit cu toţii pentru acest eveniment, astfel încât propunerea a devenit realitate, lucru ce m-a bucurat foarte mult.

În cele ce urmează voi prezenta textele literare ce au fost propuse şi dezbătute.

Tatăl meu, Valentin Pătraşcu, ne-a recitat o poezie din creaţia proprie:

O lume nebună

Vântul nebun prin lume goneşte,

El caută alinare, dar nu o găseşte.

O lume nebună se zbate în jur,

Simt cum demenţa primeşte contur,

O lume zdrobită de chin şi nevoi.

Potop se prăvale de sus peste noi!

Nebunul din munte degeaba vorbeşte,

Căci lumea n-aude şi ura tot creşte.

El nu e nebun! Nebuni sunt pe stradă,

Sau strânşi în guverne să facă paradă!

De foame nebuni, nebuni de durere,

Demenţi ce fac arme, nebuni de plăcere.

Voi sunteţi o parte, cu nervii zdrobiţi

Şi eu printre voi… trăim fericiţi !

de Valentin Pătraşcu

În tinereţele sale, tatăl meu a fost mebru unei trupe muzicale, despre care îmi amintesc vag cum făceau repetiţii într-o cameră încă neterminată din casa bunicii mele. Acesta este textul unei piese, un text scris în timpul comunismului. „Poezia nu am făcut-o publică din cauză că ne-ar fi putut crea probleme cu sistemul comunist. Atunci mi se părea acutală. Acum mi se pare şi mai actuală” a spus tatăl meu.

Mama mea a recitat două poezii religioase, în ton cu perioada sărbătorilor prin care am trecut.

Colind

de Radu Gyr




A venit şi-aici Crăciunul
Să ne mângâie surghiunul.
Cade alba nea
Peste viaţa mea.
Peste suflet ninge.
Cade alba nea
Peste viaţa mea
Care-aici se stinge.
Tremură albastre stele
Peste lacrimile mele.
Dumnezeu de sus
In inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele.
Dumnezeu de sus
In inimi ne-a pus
Pâlpâiri de stele…

Numai casa mea posacă
A-mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Pentru zgribuliţi
Îngerii grăbiţi
Nu aduc colinde.

O Iisuse Împărate,
Iartă greşeli şi păcate.
Vin de-nchizi uşor
Rănile ce dor,
Visul ni-l descuie.
Noi Te-om aştepta ,
Căci pe crucea Ta
Stăm bătuţi în cuie.

Maica Domnului Curată,
Ad-o veste minunată,
Înflorească-n prag
Zâmbetul Tău drag
Ca o zi cu soare.
Zâmbetul Tău drag
L-aşteptăm în prag,
Noi, din închisoare.

Peste fericiri apuse,
Tinde mila Ta Iisuse.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori,
Pieptul lor suspină.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori
Să le-aduci lumină.

Colind

Vasile Voiculescu

În coliba întunecată

Din carne şi os lucrată

A intrat Hristos deodată

Nu făclie ce se stinge,

Nu icoană ce se frânge,

Ci El Însuşi, trup şi sânge

Preschimbat pentru făptură

Într-o scumpă picătură,

Dulcea Cuminecătură.

Coliba cum L-a primit

S-a făcut cer strălucit

Cu boltă de mărgărit

Şi pe ea soare şi stele

Cu luceferi printre ele.

În mijloc tron luminos

Şi pe el Domnul Hristos

Care mult se bucura

Duhul Sfânt Se alătura

Si acolo rămânea

Şi acum şi pururea.

Şi noi Doamne ne-am sculat

Colibele am curăţat

Uşi, ferestre, toate-s noi.

Doamne, intră şi la noi!

Trup tu dormi, Domnul te paşte!

Suflete, scoli şi cunoaşte

Luminos Prunc că Se naşte

In peştera inimii, in palatul Treimii.

Dară Pruncul cine mi-I?

Mi-e Hristosul Dumnezeu

Coborât în pieptul meu.

Maica Sfântă-n braţe-L ţine,

Duhul Sfânt cu drag L-alină,

Îngeri cu raze se-nchină.

Nu dorm, trupul meu îmi spune

Ci-ncleştat de grea minune

Stau in mută rugăciune

Sa mai mişc nu se cuvine,

Căci cu harul care vine,

Raiul tot se afla-n mine.

Karina Pătraşcu, sora mea în vârstă de 16 ani, a prezentat două poezii. Una scrisă de J. W. Goethe şi una din prorpia creaţie.

Der Erlkönig

J. W. Goethe


Wer reitet so spät durch Nacht und Wind?

Es ist der Vater mit seinem Kind.

Er hat den Knaben wohl in dem Arm,

Er fasst ihn sicher, er hält ihn warm.

Mein Sohn, was birgst du so bang dein Gesicht?

Siehst Vater, du den Erlkönig nicht!

Den Erlenkönig mit Kron´ und Schweif?

Mein Sohn, es ist ein Nebelstreif.

Du liebes Kind, komm geh´ mit mir!

Gar schöne Spiele spiel ich mit dir.

Manch bunte Blumen sind an dem Strand,

Meine Mutter hat manch gülden Gewand.

Mein Vater, mein Vater, und hörest du nicht,

Was Erlenkönig mir leise verspricht?

Sei ruhig, bleibe ruhig, mein Kind,

In dürren Blättern säuselt der Wind.

Willst feiner Knabe du mit mir geh´n?

Meine Töchter sollen dich warten schön,

Mein Töchter führen den nächtlichen Reihn,

Und wiegen und tanzen und singen dich ein.

Mein Vater, mein Vater, und siehst du nicht dort

Erlkönigs Töchter am düsteren Ort?

Mein Sohn, mein Sohn, ich seh´es genau:

Es scheinen die alten Weiden so grau.

Ich lieb dich, mich reizt deine schöne Gestalt,

Und bist du nicht willig, so brauch ich Gewalt!

Mein Vater, mein vater, jetzt fasst er mich an,

Erlkönig at mir ein Leids getan.

Dem Vater grauset´s, er reitet geschwind,

Er hält in den Armen das ächzende Kind,

Erreicht den Hof mit Müh und Not,

In seinen Armen das Kind war tot.

Războiul continuă

Karina Pătraşcu

Nu am crezut că după aşa un timp lung

În mine mai există iubirea pentru tine.

Stătea ascunsă într-un colţ

Iubirea a câştigat războiul

Şi a pus, din nou, stăpânire pe inima mea

Am crezut că te-am uitat,

Dar m-am înşelat

În mine zace

O iubire mare

Ce nu are scăpare.

Războiul va continua

Pentru a te uita

Jumătate din inimă te vrea,

Dar cealaltă jumătate nu te vrea.

Ea e aşa un chin mare

Să iubesc un oarecare

Pentru a uita persoana ta!!!!

Războiul va continua

Şi sper că te voi uita

O dată cu vremea trecătoare

Ce va zbura în uitare.

Mezinul familiei, fratele meu Teodor Pătraşcu, în vârstă de 11 ani, ne-a recitat foarte frumos, dar puţin grăbit, poezia Ce te legeni de MIhai Eminescu.

Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

– De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

Bate vântul frunza-n dungă,

cântăreţii mi-i alungă;

Bate vântul dintr-o parte,

Iarna-i ici, vara-i departe.

Şi de ce să nu mă plec,

Dacă păsările trec!

Peste vârf de râmurele

Trec în stoluri rândunele,

Ducând gândurile mele

Şi norocul meu cu ele.

Şi se duc pe rând, pe rând

Zarea lumii-ntunecând,

Şi se duc ca clipele,

Scuturânând aripele,

Şi mă lasă pustiit,

Veştejit şi amorţit

Şi cu doru-mi singurel,

De mă-ngân numai cu el!

Eu am ales să prezint partea de final a unei piese de Marin Sorescu, şi anume Iona. Pentru că deja această postare s-a lungit voi propune aici doar un scurt fragment din partea recitată de mine.

Iona

de Marin Sorescu

– Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile, şi venirea pe pământ, şi viaţa, până şi moartea, dar o dată ajuns aici, în mormânt – nu mai poate învia. Se dă cu capul de toţi pereţii, cheamă toate şiretlicurile minţii şi ale minunii, îşi face vânt în dumnezeire ca leul la circ, în aureola de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cer, nici nu s-a gândit c-o să se poticnească tocmai la înviere!

– Şi lumea-l aşteaptă sus.

– Iar el e aici, în mormânt, la capătul puterilor şi nici nu mai are glas să urle până la ei: „Oameni buni, învierea se amână!”

Consider că această serată literară în familie a fost un succes, deoarece am hotărât să o reedităm în data de 9 ianuarie. Pentru atunci am propus şi o temă: NEBUNIA.

Aşadar, tineţi aproape!

Nasterea Domnului – itinerariu divin si uman

Motto: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! (Lc. 2,14)

Praznicul Naşterii Domnului nu este un eveniment pe care îl retrăim, cu bucurie, an de an! Întruparea Cuvântului este un drum, un itinerariu! Momentul Naşterii Domnului face parte dintr-un itinerariu divin ce are ca scop mântuirea omului. Printr-un act de iubire pură, Dumnezeu se restrânge şi se coboară în întâmpinarea oilor pierdute prin intermediul întrupării, luând forma unei fiinţe extrem de plăpânde şi fragile: copilul nou născut. Această coborâre a divinităţii spre umanitate pune în criză „valorile” seculare moderne. Dincolo de depăşirea a ceea ce este mare în univers, una dintre caracteristicile lui Dumnezeu este auto-coborârea spre ceea ce este mai mic. Avem de a face cu o inversiune axiologică între maxim şi nimim, între mic şi mare, între universal şi particular. Prin întruparea lui Dumnezeu, minimul devine maxim, cel mic devine mare, iar particularul mai important decât universalul. Această mişcare descendentă a divinităţii este, de fapt, o mişcare ascendentă a omului către Dumnezeu care îşi atinge punctul culminant prin moartea pe cruce şi Învierea din morţi a lui Isus Cristos. Prin urmare, Naşterea Domnului se situează la jumătatea drumului între Bunavestire (începutul mântuirii) şi Înviere (dobândirea mântuirii). Prin intermediul troparelor, condacelor, stihhirilor, paremiilor acestor sărbători, liturgia bizantină cuprinde, într-un mod cât se poate de evident, acest aspect al planului mântuitor pe care Dumnezeu l-a dorit spre răscumpărarea omului.

Dincolo de acest itinerariu divin întrezărit anterior, Naşterea lui Cristos este şi pentru un om un itinerariu asemănător cu cel divin. Prin această afirmaţie nu dorim să susţinem maxima conform căreia „drumul este ţelul”, ci să arătăm că praznicul Naşterii Domnului nu este un punct final al căutărilor omeneşti, aşa cum acesta este de regulă perceput. Aş îndrăzni să spun că itinerariul spiritual omenesc al Naşterii Domnului este după „chipul şi asemănarea” itinerariului Divin. Omul este chemat, prin postul Naşterii Domnului, să iasă din el spre a porni un pelerinaj spiritual către ieslea din Betleem pentru a-l înâlni personal pe Dumnezeu întrupat. Această întâlnire tainică nu este ţelul pelerinajului, ci transformarea acestuia într-un itinerariu calitativ superior: acela al convertirii. Întâlnirea cu pruncul Isus este prilejul unei convertiri interioare ce repune omul pe drumul ascendent al îndumnezeirii.

Cuvântul lui Dumnezeu, înveşmântat în cuvintele Sfintei Scripturi, ne vorbeşte despre acest pelerinaj spiritual al omului către Betleem şi de la Betleem către Dumnezeu prin intermediul povestirii despre cei trei magi. (Mt. 2, 1-12). Cheia de boltă a acestei povestiri biblice este faptul că, după întâlnirea cu Dumnezeu întrupat, cei trei magi se întorc înapoi în ţara lor PE UN ALT DRUM! Acest amănunt, cel mai adesea trecut cu vederea, denotă faptul că o autentică întâlnire cu divinitatea atrage după sine o convertire a inimii, o schimbare fundamentală a vieţii, o pornire pe un alt drum al vieţii. Desigur, din punct de vedere istoric, cei trei magi s-au întors pe alt drum ca să evite o altă întâlnire cu regele Irod, însă, din punct de vedere simbolic, acest detaliu este extrem de relevant, deoarece revelă o chemare a omului de a porni pe drumul îndumnezeirii. Umanizarea lui Dumnezeu ne cheamă, neîncetat, spre îndumnezeirea omului.

Pasajul evanghelic ce îi are ca protagonişti pe cei trei magi, relevă, cel puţin, încă o posibilă interpretare ziditoare. Dacă analizăm bine aceste personaje, ne dăm seama că ele nu aveau nici cea mai mică tangenţă cu cultura iudaică sau cu profeţiile Vechiului Testament. Ei au urmat steaua! Erau astronomi, sau chiar astrologi. Acest detaliu este de o importanţă covărşitoare, întrucât denotă faptul că Dumnezeu poate folosi orice element din viaţa noastră spre a ne conduce la Cristos, adică la mântuirea noastră. Cei care îl caută în mod autentic pe Cristos, chiar şi prin intermediul ştiinţei, ajung, în cele din urmă, la El.

Faptul că aceşti trei magi erau întelepţi, echivalentul oamenilor de ştiinţă ai zilelor noastrea, ne dă posibilitatea de a interpreta prezenţa celor trei magi în faţa Dumnezeirii drept fiind o alegorie pentru adevăratul raport care trebuie să existe între credinţă şi ştiinţă. Magii au urmat ştiinţa lor, dar au urmat-o sincer fără prejudecăţi, şi au ajuns la Cristos. Prin urmare, orice om de ştiinţă, filosof sau cărturar trebuie să îşi urmeze propria ştiinţă într-un mod sincer şi inocent, iar Dumnezeu îl va conduce spre întâlnirea personală cu El. Acest aspect ne arată ca drumul parcurs nu poate fi niciodată un scop în sine, dar şi că, în aceeaşi măsură, drumul poate deveni un izvor de zidire sufletească atunci când este parcurs în vederea unui ţel înalt precum întâlnirea cu Dumnezeu. Din punct de vedere exterior, pot exista mai multe drumuri spre Dumnezeu, dar din punctul de vedere al interiorităţii umane, drumul poate conduce la Dumnezeu doar dacă trece prin convertirea din faţa ieslei, acolo unde Dumnezeu ne vorbeşte prin plânsul unui copil înfrigurat, în a cărui lacrimi este materializată amărăciunea lui Dumnezeu pentru păcatele omenirii, dar şi bucuria mântuirii.

De la modernism la postmodernism

A descifra semnele timpului în care trăim este un semn de maturitate şi înţelepciune! A discerne, a privi critic realitatea vremurilor în care vieţuim, a îneţelge ceea ce se petrece cu noi şi în jurul nostru, a întrezări motivele profunde a fenomenelor ce se succedă ameţitor în jurul nostru sunt aspecte care ne ajută să ne conturăm firav ceea ce putem să dorim cu adevărat de la pelerinajul nostru prin lume. Pentru a putea dobândi, măcar în parte, această înţelegere a vremurilor, vă invit la o scurtă incursiune prin perioada de tranziţie de la modernism la post-modernism.

Post-modernismul este o epocă greu definibilă prin prisma criterilor aristotelice a definiţiei. Acest lucru se reflectă, cu prisosinţă, în faptul că acestei perioade nu i s-a putut da un nume care să-i reflecte esenţa, iar astfel, a trebuit să se facă recurs la o perioadă trecută pentru a defini prezentul. Cuvântul post-modernism, reflectă faptul că acest curent, este depăşirea antitetică a modernismului însăşi, o revoltă faţă de un faliment politic, moral şi economic al omenirii, o evadare dincolo de orice barieră, un regres de la libertate la libertina.

Modernismul s-a caracterizat prin ataşarea faţă de anumite sisteme sociale, politice, morale, ştiinţifice, religioase bine definite, o ataşare naivă faţă de promisiunile unei tehnologii care promitea progres şi bunăstare. Două războaie mondiale, falimentul himerelor economice, nemulţumirea faţă de ştiinţă au produs o ruptură adâcă a omului faţă de orice sistem bine închegat. Omul a început să nu se mai încreadă sisteme, ci s-a făcut pe sine măsura tuturor lucrurilor. Binele şi răul sunt concepte care au fost scoase din cadrul metafizicii şi a religiei, şi au fost plasate în sfera intelectului individual al fiecărui om. Fiecare om este singura măsură a ceea ce este bine sau rău. De aici, revolta faţă de orice formă (şi implicit faţă de orice fond) ce ar putea îngrădi această putere demiurgică uzurpată de către om din sfera supra-naturalului. Această trecere poate fi observată destul de bine în artă.

Iată, două picturi a marelui Pablo Picasso:

Prima pictura este Portretul lui Gertrude Stein, operă realizată în 1906, în timp ce a doua pictură este una foarte celebră, Domnişoarele din Avignon, realizată în 1907. Iată, aceste două picturi au fost realizate la doar un an diferenţă, dar diferenţele artistice şi conceptuale pot fi remarcate chiar şi de cel mai neavizat privitor al acestor tablouri.

În cazul potretului lui Gertrude Stein se poat eobserva ataşamentul faţă de o formă canonică a reprezentării artistece, formă de la care nici chiar Picasso nu se abate. Forme foarte clare, bine definite, o cromatică simplă şi neextravagantă, sobrietate compoziţională, detalii minuţioase şi atent lucrate, o introspecţie lucidă într-un vast univers sufletesc….etc.

Domnişoarele din Avignon reprezintă o erupţie violentă (dar oare şi cathartică?) din orice formă de canonicitate a exprimării artistice. Claritatea formelor, lasă loc estompării acestora. Trupurile femeilor se contopesc oarecum, nu se poate observa unde se gată trupul uneia şi începe cel al alteia. Cromatica echilibrată se preschimbă într-o cromatică extravagantă. Se pune accent pe geometrizarea modelelor, ceea ce va deveni, ulterior, celbrul curent al cubismului. Sobrietatea este anihilată de spiritul ludic, dar o ludicitate dizarmonică, individualistă, căci fiecare „domnisoară” are jocul ei, neinteresându-se de un joc comun. Tot referitor la forme, putem remarca o oarecare fluiditate a acestora. Fluiditatea spaţilor este, în aceeaşi măsură, un concept de bază al arhitecturii moderne.  Pentru cei care au vizitat Bienala de Arhitectura de la Venezia de anul acesta, ajunge doar să amintesc proiectul Asymptote Archtecture, care punea accent exact pe această fluiditate.

Fără a pretinde că aş fi tratat foarte atent trecerea de la modernism la post-modernism, cred totuşi că exemplul tablourilor lui Picasso este destul de grăitor în acest sens şi poate ridica cel puţin anumite semne de întrebare pentru cei care doresc să mediteza mai mult asupra acestei problematici.

Doina Sfinxului

Pregătesc o postare despre modernism şi post-modernism! Pentru că trebuie să surprind foarte sintetic mai multe aspecte, mai am puţin de lucru la ea. Până atunci, mai o poezie: „Doina Sfinxului”, ca să vedeţi că şi pietrele vorbesc.

Devreme-am pornit pe munte în sus,

Pe pante abrupte cu toţii ne-am dus,

Spre-un loc cu-o legendă de neuitat,

Spre Sfinxul ce de veacuri stă nemişcat.

Şi-am ajuns acolo în mijloc de zi,

Pe o ceaţă groasă, pe frig, fără-a şti,

Că timpul ce trece nemăsurat

Foarte curând îl va fi sfărâmat!

O şoaptă îmi spuse şi nu-o pot uita,

Căci plângea amarnic şi crunt se văita,

Că timpu-i apasă capul său greu

Şi vântul îi macină chipul de zeu.

“De mult stau aici, pe-acest vârf ascuns,

Ce-şi poartă misterele de nepătruns

Şi-l rog cu smerenie pe Dumnezeu

Să se-ndure de mine, căci nu sunt zeu.

Lumea mă vede şi crede că-s bine,

Că timpul trece uşor peste mine,

Fără să-şi lase urma nemiloasă

Pe piatra mea de soare arsă.

Dar nimeni nu vede cât e de greu

Şi că timpul se-aşează pe chipul meu!

Iar eu în locul ăsta înorat?

Zi de zi eu port al timpului stigmat!

Şi vântul îmi schimbă mereu şi mereu,

Chipul meu tragic de biet Prometeu,

Căci astăzi arăt aşa cum mă vezi,

Dar mâine sunt altfel şi tre’ să mă crezi!

Şi peste-un timp şi eu voi muri,

Chipul meu demn mă va părăsi

Iar aici, lângă această vatră

Curând şi eu voi fi o simplă piatră!”

Şi trist am fost atunci ca Sfinxul cel semeţ,

Căci aici in lume nimic nu are preţ

Şi nimic din roadele pământului,

Nu trece în veci bariera timpului!

Răsărit

Dat fiind faptul ca procesul democratic al votului a scos in evidenta dorinţa majorităţii cititorilor de a mai citi poezie pe blog, m-am hotărât să mai pun o poezie. O poezie despre mare scrisă la munte. Marea din suflet şi crestele din jur cred că au avut un efect copleşitor asupra mea.

E linişte-afară la fel cum e-n rai,

Căci soarele sfânt încă n-a răsărit

Din marea ce-ncet parcă-ţi cântă din nai

Un cântec al valului neistovit.

O rază aştept să văd cum răsare

Din noul, dar palidul nou orizont,

Căci raza iscă o nouă mişcare

Pe plajele goale a vechiului pont.

Dar negura, moale, se lasă de sus,

Se-aşează pe linia ce eu o privesc,

Schimbând răsăritul cu-‘n jalnic apus

A vechii speranţe ce încă-o nutresc.

Un sunet aud şi-l ţin bine minte,

Privirea-mi ridic spre cerul senin

Şi văd o pasăre cum zboară cuminte

Spre largul ce-şi poartă misterul diin.

Un nor se abate spre soarele meu

Ce-oricum e umbrit de o ceaţă subţire,

Făcând răsăritul acum şi mai greu,

Trezind în mine-o uşoară mâhnire.

Dar liniştea mării eu tot o ascult,

Chiar dacă soarele nu vrea să-apară,

Uitând întrutotul al lumii tumult

Şi orice problemă ce stă să răsară.

Si, totuşi, norul deodată dispare

Din calea divinului astru de preţ.

Iar acesta, din nou, în glorie răsare,

Cu mult, mult mai roşu şi cald şi măreţ!

Iar acum marea nu mai e mută,

Iar eu, eu stau demult pe tărm liniştit

Şi-ascult tainic cum marea-şi ascultă

Cântecul valului nicicând isprăvit!.

Criza financiara pe intelesul tuturor

Intr-un satuc de campie, a venit un investitor american insotit de asistentul lui. A batut la prima usa intalnita si i-a spus proprietarului:

– Uite, eu sunt colectionar de broscute. Daca imi aduci o broscuta, am sa iti dau pe ea 10 dolari.Taranul a fugit repede in padurea din spatele casei si a luat o broscuta. I-a dat-o investitorului, si-a luat cei 10 dolari si le-a spus vecinilor despre ce afacere a facut.A doua zi, fiecare taran s-a dus la investitor cu cate o broscuta, pe care a vandut-o cu 10 dolari.  Dupa cateva zile, investitorul le-a spus satenilor:

-Vad ca afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuta am sa va platesc cate 20 de dolari. Taranii au dat fuga in padure, au cules broscute si le-au predat pentru 20 de dolari/bucata, investitorului. Dupa alte cateva zile, acesta s-a intors in SUA presat de afacerile de acolo,lasandu-l pe asistentul lui sa vina cu broscutele dupa cel mult o saptamana. Inainte de a pleca, le-a spus:?

– Dragii mei, sunt nevoit sa ma intorc urgent in State. Va promit insa ca la intoarcere am sa cumpar de la voi broscutele cu 60 de dolari bucata ! Si a plecat, in uralele satenilor fericiti de pleasca ce a dat peste ei.

A doua zi, asistentul investitorului a adunat satenii si le-a spus:
– Fratilor, m-am gandit la o afacere pentru voi. Seful meu se va intoarce peste doua saptamani si va va plati cate 60 de dolari/broscuta. Daca vreti, vi le vand eu inapoi pentru 35 de dolari bucata, iar voi le veti vinde cu 60. Profitul vostru va fi frumusel.  Ce spuneti?

Satenii s-au adunat la sfat si au decis ca o asa afacere nu mai prind ei degraba.  Au pus mana de la mana, s-au imprumutat pe la cunoscuti, pe la banci, care pe unde a putut, si au cumparat broscutele inapoi cu 35 de dolari bucata. Asistentul investitorului a luat banii, a plecat in SUA, iar pe sateni nu i-a mai cautat nimeni, niciodata. Au ramas cu banii dati, cu imprumuturi scumpe la banci si fara sa detina niciun activ in plus fata de ceea ce aveau inaintea afacerii.