Resentimentul – o perspectiva spirituala

Conflictul dintre băsescofobi şi băsesconoduli este la ordinea zilei şi a căpătat proporţii inimaginabile în ultima vreme. Cantitatea de imprecaţii folosite împotriva unor intelectuali ca H. R Patapievici, Valdimir Tismăneanu ş.a.m.d. este absolut notabilă, ajungându-se la punctul în care oricât s-ar vorbi nu se mai spune nimic nou. Acesta este contextul în care Vladimir Tismăneanu a pornit pe blogul său o discuţie despre resentiment, în cadrul căreia mai mulţi intelectuali (desigur din cercul de prieteni al domnului Tismăneanu) şi-au expus punctul de vedere. Atunci când se analizează un fenomeni oarecare, unul dintre primele aspecte care trebuie clarificate este contexul în care fenomenul cu pricina se manifestă. În ceea ce priveşte discuţia sus menţionată, cred că aceasta ar putea fi înţeleasă la adevărata ei valoare tocmai dacă este scoasă din contextul care a generat-o. Dacă faceţi un exerciţiu de voinţă şi încercaţi să citiţi textele cu princina făcând totală abstracţie de orientarea politică a autorilor veţi reuşi să sustrageţi nenumărate idei valorase şi profunde.

Citind acele texte mi-am dat seama că resentimentul a fost tratat din nenumărate puncte de vedere: filosofic, fenomenologic, politic, moral ş.a.m.d. În textele publicate până acum nu a apărut încă o perspectivă spirituală asupra resentimentului, drept pentru care m-am gândit să o abordez pe blogul meu.

Resentimentul – o perspectiva spirituala

Bogăţia teologiei constă în pluriperspectivimsul ei, chiar dacă revelaţia care se află la fundamentul oricărui discurs despre Dumnezeu este unitară şi universală. Teologia nu este altceva decât procesul de sistematizare conceptuală (deci în limbaj natural/uman) al unei revelaţii supranaturale. Această sistematizare este, insă, făcută de om şi poartă tarele unei raţiuni umane incapabile de a cuprinde divinitatea. Astfel, în teologie pot exista mai multe perspective de a-l privi pe Dumnezeu. La scară mai mare putem spune că discursul teologic occidental diferă de cel oriental. Teologia occidentală porneşte de la întrebarea „cine este Dumnezeu?”, dorind să-l descrie. În orientul creştin, accentul cade pe întrebarea „cine este omul?”. La o primă vedere am putea avea impresia că aceste două puncte de pornire sunt diametral opuse. Şi totuşi, teologii bizantini se avântă în căutarea lui Dumnezeu pornind de la om, căci acesta este chipul cel mai perfect al dumnezeirii. Astfel, în occident avem de a face cu o teologizare a discursului teologic, în timp ce în teologia bizantină asistăm la o antropologizare teologală a acestuia.

Având la bază această premiză, este evient că teologia bizantină pune un mare accent pe decăderea omului, pe păcat şi pe viciu. Nu există teolog bizantin care să nu fi abordat această problematică. În contextul resentimentului, doresc să mă opresc asupra lui Ioan Scărarul. Opera sa, Scara paradisului, este tratatul cel mai răspândit după Biblie şi cărţile liturgice. Pentru Ioan Scărarul, drumul spre sfinţenie este constituit din 30 de trepte pe care omul trebuie să le parcurgă. Treapta a noua este tocmai treapta resentimentului. În viziunea lui Ioan Scărarul, resentimentul este progenitura urii, favorizează păcatul, ruinează virtutea şi înveninează sufletul. Resentimentul nu este una dintre pasiunile care, la rândul ei, generează alte pasiuni, prin urmare, cel care reuşeşte să-şi stăpânească ura (mama resentimentului) reuşeşte să scape şi de resentiment. Resentimentarul îşi atrage asupra sa greutăţi inutile care-l fac să se piardă.

Pornind de la aceste observaţii ale lui Ioan Scărarul putem ajunge la anumite concluzii interesante. În primul rând, resentimentarul nu va ştii să se relaţioneze nici cu oamenii şi nici cu Dumnezeu. Pentru teologii bizantini, esenţa persoanei este tocmai aceea de a fi o fiinţă în relaţie cu alte fiinţe şi cu Fiinţa supremă, adică Dumnezeu. Astfel, prin cultivarea resentimentului omul se va îndepărta, în primul rând, de ceilalţi oameni, pentru ca, în cele din urmă, să se îndepărteze şi de Dumnezeu. Pierzându-şi capacitatea de a se relaţiona, resentimentarul este din ce în ce mai puţin persoană (în sensul teologic al cuvântului) şi din ce în ce mai mult animal (definiţia aristotelică a omului). Astfel resentimentul provoacă un regres ontologic care duce la o veritabilă criză identitară.

În al doilea rând, resentimentarul îşi pierde libertatea, fiind însă convins că este un promotor al libertăţii absolute. Un om cu resentimente este un om din ce în ce mai puţin liber. Interesant faptul că Dumnezeu ne dăruieşte întradevăr libertatea absolută, ar resentimentarul o transformă în libertinaj. O imagine extrem de sugestivă a acestui mecanism ne-o oferă Dostoievski în capitolul Marele Inchizitor din romanul Fraţii Karamazov. Marele Inchizitor vorbeşte, în timp ce răspunsul lui Hristos este tăcerea. Inchizitorul susţine că întreg sistemul bisericesc dispare dacă oamenilor li se acordă o libertate nelimitată. El spune acestea lăsându-se mânat doar de raţiunea sa resentimentară care operează o inversiune între libertate şi libertinaj (sau libertinism). Cristos îl sărută, arătându-i că drumul pe care omul trebuie să meargă este altul, unul care poate părea meta-logic şi suprastructural, dar în niciun caz i-logic şi a-structural.

În ultimul rând, resentimentarul ia asupra sa greutăţi inutile, se face portavocea unui întreg grup de oameni, încârcându-şi astfel sufletul cu griji care nu îi aparţin, mirându-se apoi (şi nu este mirarea care la Aristotel este punctul de pornire al filosofiei) că duce în spate o cruce mult prea grea. Desigur, resentimentarul nu îşi va da seama că greutate crucii sale se află în propria responsabilitate şi nu este determinată de factori exteriori. Atunci resentimentarul se răscoală împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu şi cu cât se răscoală mai mult cu atât crucea îi este mai grea până când, la un moment dat, ori va claca şi va deveni întru totul schizofrenic, ori îşi va da seama de alternativa pe care i-o oferă Dumnezeu şi va renunţa la resentimente.

Această perspectivă spirituală asupra resentimentului ne arată că acesta este o slăbiciune umană cu care toţi oamenii se confruntă. Unii reuşesc să depăşească această a noua treaptă din Scara sfântului Ioan Scărarul, alţii nu reuşesc şi se complac în propriile resentimente. Cei care se poticnesc la treapta resentimentului nu sunt de judecat ci de compătimit şi de ajutat să treacă de ea pentru a-şi continua drumul spre adevărata realizare a fiinţei umane: deplina relaţionare cu Dumnezeu.

Anunțuri

Intelectual fara intelect

Astăzi am citit in EVZ un articol oarecum interesant, semnat de Romulus Georgescu. Jurnalistul porneşte de la observaţia că mulţi intelectuali susţin un candidat la preşedenţie şi se întreabă dacă această strategie de campanie este de folos pentru candidaţii în cauză.

Trecând peste aceste detalii, ceea ce m-a frapat sunt cuvintele lui Mircea Mihăieş pe care autorul articolului le-a citat: „În cei cinci ani ai mandatului, cred că Traian Băsescu a acţionat ca o veritabilă forţă de descurajare a oligarhilor şi grupurilor de interese care n-au mai furat cât ar fi vrut şi cât ar fi putut.” Mă întreb, statutul de intelectual poate obnibila chiar atât de mult discernământul unei persoane? Domnul Mihăieş ori este orb, ori este plătit să spună asemenea lucruri, ori este, realmente, prost şi a reuşit să ajungă la statutul de „intelectual” nu prin intelectul său ci prin subterfugii numai de el ştiute. Sub Traian Băsescu, oligarhia a fost favorizată mai mult decât în timpul lui Iliescu. Oare faptul că ţara este condusă exclusiv e o clică a preşedintelui Băsescu nu este oligarhie? Domnul Mircea Mihăieş nu vede că cei care fac parte din gaşca preşedintelui sfidează justiţia, parlamentul, toate instituţiile statului şi bunul simţ?

Presedintele jucator

În articolul precedent promiteam sa revin cu o retrospectiva oarecum obiectivă asupra mandatului preşedintelui Traian Băsescu. Evident, obiectivitatea este un tel aproape imposibil de atins, dar cred ca orice persoana cu un real spirit critic (in sensul unui spirit capabil sa discearna neghina de grâu, nu să facă o critică negativă şi neconstructivă) ar trebui sa tindă spre acest ideal. Tirania non-culorilor nu poate fi opţiune fundamentală a unui creier luminat şi a unei minţi şcolite. Niciunde nu există doar alb şi negru, ci şi alte nuanţe, iar toamna este anotimpul perfect pentru a ne demonstra acest lucru. După aproape 5 ani de mandat cred că activitatea preşedintelui Traian Băsescu merită mai mult decât o dezbatere polarizată în jurul a două tabere care nu pot vedea realitatea în mod nuanţat. A fi pro-Băsescu sau anti-Băsescu şi a construi un discurs exclusiv pe acest sentiment de apartenenţă nu este constructiv pentru nimeni.

Prin urmare, voi incerca să enumăr, în primul rând, aspectele pozitive pe care le-am putut repera în exercitarea băsesciană a mandatului prezidenţial, pentru a continua cu criticile (sper constructive) care pot fi aduse activităţii lui Traian Băsescu, urmând ca, în cele din urmă, să ajung la o concluzie personală, evident subiectivă, dar care este rodul unui proces de discernământ.

O ultimă precizare: conform Constituţiei României, prerogativele preşedintelui sunt destul de reduse, România fiind o ţară cu un sistem semi-prezidenţial. Preşedintele României nu deţine o putere executivă ci, mai de grabă, una de mediator între cele trei puteri statale: guvernul, parlamentul şi justiţia. Prin urmare, aspectele pozitive pe care le voi enumera pot fi contestate într-o oarecare măsură invocându-se faptul că ele nu depind în mod direct de exercitarea mandatului prezidenţial. Totuşi ele s-au petrecut în timpul mandatului lui Traian Băsescu, iar preşedintele a fost implicat, mai mult sau mai puţin, în realizarea lor.

Aspectele pozitive ale mandatului lui Traian Băsescu

  1. Chiar la începutul mandatului lui Traian Băsescu s-a trecut de la impozitarea în trepte la taxa unică. Este adevărat că sursa acestei schimbări în sistemul fiscal îl preced pe Traian Băsescu, dar trebuie să recunoaştem că Traian Băsescu a fost un fervent promotor al acesteia. Neavând studiile de economie necesare, nu mă pot pronunţa dacă această măsură a fost una fericită sau mai puţin fericită, dar tind să cred că ea a dus la o simplificare şi o relaxare a sistemului de colectare a taxelor. În privinţa efectelor acestei reforme îl las pe fostul meu coleg Dan Caramidariu să se exprime, căci are studiile necesare pentru un punct de vedere competent în acest sens.
  2. Sub mandatul lui Traian Băsescu au avut loc şi alte reforme care precum votul uninominal (sau, mă rog, un del de vot uninominal), descentralizarea, adoptarea noi coduri juridice etc. Este drept, aceste reforme pot fi supuse unor critici extrem e pertinente având în vedere modul prin care au luat naştere, dar acest lucru îl voi dezbate atunci cân voi trata aspectele negative ale preşedintelui Traian Băsescu.
  3. Organizarea summit-ului NATO de la Bucureşti în 2008 a fost un moment extrem de benefic pentru imaginea României. În cadrul acestui summit s-au luat hotărâri destul de importante pentru acţiunile viitoare ale NATO precum invitarea Croaţiei şi Albaniei să înceapă negocierile de aderare la Alianta Nord-Atlantică, angajamentul de a continua acţiunile comune în Balcani şi în Afghanistan ş.a.m.d. Toate documentele acestui summit pot fi consultate pe site-ul oficial al evenimentului. Chiar dacă organizarea acestui summit nu este exclusiv meritul preşeintelui Traian Băsescu, trebuie să recunoaştem că instituţia Preşidenţiei a fost extrem de implicată în vederea realizării acestui eveniment.
  4. În altă ordine de idei, preşedintele Traian Băsescu a fost extrem de implicat în derularea negocierilor pentru eliberarea jurnaliştilor români răpiţi în Irak în 2005. Eliberarea lor a fost o victorie a Preşedintelui, iar opoziţia nu prea avut ce să-i reproşeze lui Traian Băsescu, la momentul respectiv Geoană mulţumindu-se doar să salute eliberarea jurnaliştilor, menţionând că acesta a fost un succes la care ar fi contribuit, pe lângă autorităţi, societatea civilă, mass-media şi comunitatea musulmană din România.

Aspectele negative ale mandatului lui Traian Băsescu

  1. Reformele promovate de preşedintele Traian Băsescu sunt, în substrat, bune, dar aplicate într-un mod cât se poate de ineficient. Formulările şi prevederile reformelor întreprinse dau dovadă de o iimensă lipsă de profesionalism din partea celor care le-au redactat. Motivaţiile reformelor pot fi găsite, mai de grabă, în jocurile politice de prost gust decât în dorinţa reală de a face un bine cetăţeanului de rând. Adoptarea noilor coduri juridice s-a făcut prin asumarea răspunderii de către puterea executivă, la fel cum se va întâmpla în această lună şi cu grila unică de salarizare în sistemul bugetar (din nou o reformă care, în sine, cred că este necesară) şi reforma învăţământului (aici o altă ciudăţenie: guvernul Boc îşi va asuma răspundere pe codul Miclea şi nu pe codul propus de ministrul Educaţiei, Ecaterina Andronescu). Chiar dacă asumarea răspunderii este prevăzută prin Constituţia României, abuzul de acest mecanism nu este normal într-o democraţie.
  2. Imixtiunea preşedintelui Băsescu în sfera de activitatea a celorlalte puteri ale statului este un lucru extrem de grav pentru o ţară democratică. Nimeni nu mai are niciun fel de îndoială asupra faptului că domnul Emil Boc nu este altceva decât o marionetă în mâna preşedintelui. Culmea, într-un moment de sinceritate inconştientă, premierul chiar a mărturisit acest lucru declarând că: „M-am săturat să fiu un premier de formă”. Dintre toate aspectele negative ale mandatului lui Traian Băsescu, mărturisesc că acesta mă preocupă cel mai mult, întrucât subminează principiile democraţiei. Traian Băsescu denotă a fi un tip avid de putere şi care se foloseşte de orice subterfugiu pentru a-şi consolida sau chiar mări pârghiile de putere. În acest sens, el se aseamănă mult cu premierul italian, Silvio Berlusconi, care dă dovadă de o atitudine asemănătoare. Niciunul dintre cei doi nu ezită a se folosi de puterea pe care o deţin pentru a-şi intimida sau reduce la tăcere contestatarii.
  3. În altă ordine de idei, mă precupă faptul că sub mandatul lui Traian Băsescu, România a devenit mai mult o ţară condusă în mo oligarhic şi nu democratic. În mod clar, există în fruntea ţării co „gaşcă” de „băieţi deştepţi”, în frunte cu preşedintele Băsescu, iar în jurul aceste găşti se învârte realmente totul. Miniştrii precum Elena Udrea, Adriean Videanu, Radu Berceanu pot dispune în mod clientelar de banul public, desigur, spre propriul beneficiu (material sau de imagine). Elena Udrea se comportă, mai de grabă ca Angelina Jolie, decât ca un veritabil ministru într-un stat democratic. Dispune de fondurile ministerului în interesuri proprii. Doamna Udrea a devenit regina preşedintelui Băsescu, iar acesta nu este dispus să renunţe la ea, chiar dacă ea sfidează ostentativ Parlamentul şi Constituţia României. Orice dovezi s-ar aduce, cât timp Traian Băsescu este preşedinte, Elena Udrea nu va avea de dat socoteală. Astfel totul se învârte şi se concentrează în mâinile unui grup restrâns de persoane care deţin, practic, toată puterea, deci ne îndreptăm spre o oligarhie extrem de bine cosmetizată.
  4. Nempotismul şi puterea financiară a familiei Băsescu sunt, de asemenea două aspecte îngrijorătoare. Chiar dacă a dat ovadă de o pregătire intelectuală mai mult decât medicoră, Elena Băsescu a ajuns parlamentar european. Recent fratele lui Băsescu, domnul Mircea Băsescu a fost implicat într-o asociere în vederea unei afaceri cu armament. La scurt timp, Mircea Băsescu a renunţat la acţiunile sale din acea firmă, dar deţine monopolul manipulărilor de containere din portul Constanţa, în timp ce fata dânsului deţine mai multe depozite în acelaşi port. Astfel, există un fel de cartel al familiei Băsescu, lucru ce nu poate fi ignorat.
  5. Preşedintele Traian Băsescu este extrem de bine cunoscut pentru gafele sale diplomatice, concurându-l cu succes pe Sarkozy. Acest lucru este inadmisibil pentru un preşedinte al unui stat membru al Uniunii Europene. (Intrarea României in UE s-a petrecut, de asemenea sub mandatul lui Băsescu, dar nu am enumerat acest fapt la aspectele pozitive, întrucât procesul de aderare a fost demarat cu mult înainte de alegerile prezidenţiale din 2004).
  6. Carenţele de limbaj ale preşedintelui sunt, de asemenea, un aspect negativ. O fire extrem de histrionică, preşedintele Băsescu nu suportă să fie contestat, iar atunci când cineva îndrăzneşte să-l conteste, el nu ezită să arunce expresii precum „ţigancă împuţită” ş.a.m.d.

Concluzii

Dintre toate aspectele negative enumerate, cel mai mult mă îngrijorează cele care, întro formă sau alta, subminează principiile unei democraţii sănătoase şi pot conduce oricând la alunecări periculoase pe pante nedorite de români. Apoi incompetenţa ţi lipsa de profesionalism a oamenilor care colaborează cu Traian Băsescu mă sperie. Oamenii sunt numiţi în funcţii pe criterii extrem de aleatorii. E drept, acelaşi lucru se petrece cu orice regim, dar parcă miniştrii cabinetului Boc sunt cei mai incompetenţi pe care România i-a avut vreodată. Tinând cont de aspectele pozitive ale manatului lui Traian Băsescu, dar fiind îngrijorat de multe dintre cele negative, consider că Traian Băsescu şi-a făcut din România un fel de jucărie privată de care dispune după bunul plac. Prin urmare, consider că un nou mandat prezidenţia câştigat de către Traian Băsescu ar fi un pas înapoi pentru România.

Sub povara unei obiectivitati pierdute

Amurgul verii este umbrit de răsăritul unei toamne tumultuoase care îşi întinde mantia pretutindeni. Nuanţele tomnatice se transformă într-o tiranie a non-culorilor. Nu mai există alte culori, în afară de alb şi negru. Această imagine caracterizează cel mai bine atmosfera dezbaterilor publice din ultima vreme, indiferent dacă acestea au loc in presa scrisă, la televiziuni sau în blogosferă. Dincolo de diferitele formulări utilizate, unele mai reuşite, altele mai puţin, ideea principală este mereu aceeaşi: pro sau anti-Băsescu? De la formularile simple, directe şi, uneori, aproape calomnioase (utilizate, mai cu seamă, de jurnaliştii postului de televiziune Antena 3) s-a trecut la o dezbatere realmente filosofică, morală şi antropologică (articolele lui H.R. Patapievici din Evenimentul Zilei, articolele lui Teodor Baconski de pe blogul său). Mircea Badea şi Valentin Stan îşi continuă, precum picătura chinezească, demersul de defăimare îndreptat împotriva lui Horia Roman Patapievici, preşedintele ICR, în timp ce acesta şi intelectualii deja menţionaţi vorbesc despre ură şi resentiment. Asistăm la un veritabil dialog al surzilor din care nimeni nu are nimic de câstigat, dar în care o multitudine de indivizi îşi risipesc cu prisosinţă enegiile creative.

Mai pe scurt, avem de a face cu două tabere distincte: 1. tabăra anti-Băsescu compusă, în mare parte, de Mircea Badea, Valentin Stan, Mihai Gâdea, Sorin Roşca Stănescu etc. Această „tabără” se bucură, în mod evident, de susţinerea trustului de presă Intact şi, ţinând cont de audienţa de care se bucură emisiunile Sinteza zilei şi În gura presei, este clar că mesajul anti-Băsescu se propagă mult mai bine şi este mult mai căutat de românii doritori de informaţie. 2. tabăra pro-Băsescu în care se încadrează H. R. Patapievici, Teodor Baconsky, Vladimir Tismăneanu, Mihail Neamţu. Această „tabără” se bucură de sprijinul ziarului Evenimentul Zilei şi al televiziunii Realitatea TV. Din nou, ţinând cont de tirajul ziarului menţionat anterior şi de audienţele pe care Realitatea TV le realizează, putem conchide că mesajul pro-Băsescu se bucură de o popularitate mult redusă. Conflictul dintre aceste două tabere este acerb, iar românul simplu îşi pune doar o singură întrebare: unde este obiectivitatea? Atât jurnaliştii, cât şi intelectualii, ar trebui să exceleze tocmai prin obiectivitatea lor, dar iată, că în acest conflict, pare-se că obiectivitatea lipseşte cu desăvârşire.

Obiectivitatea

În Dilema Veche din 27 august 2009, Andrei Pleşu aduce un elogiu obiectivităţii, independenţei şi echidistanţei. „Toţi «aparţin» cuiva, toţi sunt, sau par, înregimentaţi. Iar dacă nu sunt, sunt suspectaţi că sunt şi stigmatizaţi ca atare. «Independenţa» a devenit aproape neonorabilă şi, în orice caz, necredibilă”, scrie Andrei Pleşu. Despre cei care aleg să rămână echidistanţi, Pleşu spune că rămân o minoritate. Toţi ceilalţi sunt lesne de recunoscut şi extrem de previzibili. Cred că aceste observaţii ar trebui să fie cheia de boltă în demersul de a analiza obiectivitatea, sau, mai de grabă, lipsa de obiectivitate, a taberelor implicate în dezbaterile din ultima vreme.

  1. Tabăra anti-Băsescu

Cei care aparţin acestei tabere sunt extrem de cunoscuţi şi se încadrează perfect în descrierea lui Andrei Pleşu. Toată lumea ştie că Mircea Badea este anti-Băsescu, căci o afirmă în repetate rânduri în fiecare emisiune. Evident, a fi anti-Băsescu nu este un defect în sine, iar o astfel de poziţie este perfect justificabilă prin starea in care se află România de astăzi. Acest lucru nu ar trebui să ne conducă, însă, spre lipsa de echidistanţă. În momentul în care cei din tabăra anti-Băsescu nu pot recunoaşte existenţa a cel puţin unui punct pozitiv al mandatului Băsescu, începem să alunecăm pe panta unui partizanat fanatic.

  1. Tabăra pro-Băsescu

În cadrul acestei tabere trebuie să facem anumite diferenţieri. Să luăm cazul lui H.R. Patapievici. Ca intelectual, echiditanţa este un imperativ. Ca preşedinte al ICR, obiectivitatea nu are sens. Fiind încorporat în structurile statale, un intelectual nu mai are cum să fie obiectiv. Desigur, această afirmaţie lasă loc multor comentarii şi clarificări ulterioare pe care nu le putem analiza exhaustiv în acest moment. În articolul deja menţionat, Andrei Pleşu explică extrem de clar acest mecanism, prin faptul că atuci cân intri într-un guvern sau într-un partid, îţi pierzi, în mod volunatar, o parte in autonomie, acesta fiind un sacrificiu pe care solidaritatea de grup îl necesită. Avem de a face cu un compromis necesar care reduce din libertatea individului. Întrebarea este: până la ce punct poate merge acest compromis? Revenind la H.R. Patapievici, atitudinea sa pro-Băsescu este perfect justificabilă prin funcţia pe care o ocupă. Putem comenta doar asupra compromisului în care H.R. Patapievici se angajează prin atitudinea sa pro-Băsescu, dar acest aspect, ţine exclusiv de conştiinţa sa proprie.

Analizând luările de poziţie a celor angrenaţi în tabăra pro-Băsescu putem observa următoarele aspecte. Articolele lui H.R. Patapievici din Evenimentul Zilei nu cred că pot fi consierate o propagandă electorală. Prin ele, Patapievici face o raiografie a sentimentului de ură şi a resentimentului, subliniin că această ură are o ţintă: Traian Băsescu. Ţinând cont de atituinea tabere anti-Băsescu, această afirmaţie nu este pură propagandă, ci realitate. Mai mult, preşedintele ICR subliniază că ura nu poate fi o soluţie în ceea ce priveşte problemele cu care ne confruntăm. Desigur, pentru o echiditanţă desăvârşită, ar fi fost frumos ca Patapievici să atenţioneze asupra faptului că aceeaşi stare de ură exista şi în ceea ce îl priveşte pe Ion Iliescu. Acest aspect este suprins extrem e bine de catre Bogdan Duca pe blogul sau.

Spre deosebire de Patapievici, atitudinea recentă a editorilor portalului Hotnews.ro relevă o doză mult mai ridicată de partizanat fanatic decât articolele domnului Patapievici. Astfel, 8 septembrie, portalul a propus o scurtă restrospectivă a dezbaterilor iscate de editorialul lui Mihail Neamţu publicat pe acelaşi portal. Cei de la Hotnews menţionează că jurnalistul Cornel Nistorescu l-a atacat pe Patapievici „în stil România Mare”, într-un articol apărut în Cotidianul. Este drept, titlul articolului este extrem de tendenţios: H. R. Patapievici – impostor sau fiu de erou? Trecând cu vederea acest titlu, articolul nu face altceva decât să pună cap la cap mai multe afirmaţii a domnului Patapievici cu privire la biografia sa. Aceste informatii se bat, în mod evident, cap în cap şi singurul care ar fi în măsură să clarifice totul ar fi chiar Patapievici.

Articolele de pe blogul lui Vladimir Tismaneanu sunt extrem de interesante din punct filosofic şi moral, dar ele nu fac altceva decât să alimenteze cu carburant atitudinea de partizanat fanatic manifestată în anumite cercuri.

În concluzie, putem afirma că, la fel ca tabăra anti-băsescu, şi tabăra pro-băsescu, este lipsită de obiectivitate şi echidistanţă, chiar dacă membri aceste tabere se folosesc de calităţile lor intelectuale pentru a camufla această lipsă de echidistanţă. Patapievici (singurul care are o oarecare scuză, fiind preşedinte ICR), Neamţu, Baconsky, Tismăneamnu ar da dovadă de obiectivitate dacă ar recunoaşte nereuşitele şi alunecările periculoase ale regimului Băsescu. Prin urmare, atât tabăra anti-Băsescu, cât şi cea pro-Băsescu îşi pot justifica atitudinile şi convingerile, dar toate aceste dezabteri nu pot duce la nimic bun atâta timp cât cele două tabere implicate nu renunţă la dogmatizarea şi generalizarea punctului de vedere pe care îl împărătşesc.

P.S. Pentru redobanirea obiectivitati va voi propune, zilele viitoare, o evocare atat a momentelor negative, cat si a momentelor pozitive care au contrasemnat regimul Basescu, urmate, desigur, de o concluzie personala nefavorabila actualului presedinte. Prin aceste articole vreau sa demonstrez ca se poate face o critica a unui regim politic pornind de la fapte evidente si nu pe baza unui partizanat aproape fanatic.