Fenomenologia iubirii (vazuta de mine)

O cugetare mai veche…….

Revin la fenomenologia iubirii cu o cugetare asupra distanţei şi asupra rolului pe care aceasta îl joacă într-o relaţie. Merg pe mâna lui Kant şi consider spatiul şi timpul drept fiind două categorii apriorice pe care nu le putem eluda. Ne învârtim prin ele ca printr-un labirint şi nu cred că va exista vreo Ariadna, cu firul ei magic, care să ne poată scoate din el. În mod normal, consider iubirea ca fiind un fenomen transcedental, în sensul că aceasta iese de sub stăpânirea acestor doi despoţi. Şi totuşi, chiar dacă iubirea transcede aceste categorii, ea este influenţată de ele. Când unul dintre parteneri este departe, iubirea reuşeşte să domnine spaţiul şi timpul dându-le un sens mai profund. Problema e că, dacă iubirea se înalţă deasupra lor, spiritul uman, fiind încă încarnat, nu se poate înălţa. Astfel, iubirea se ridică, dar omul rămâne în ele, creându-se astfel o tensiune interioară ce uneori poate avea valenţe zdrobitoare, iar această tensiune poate fi tradusă prin neputiinţă, o neputiinţă a omului de a se ridica deasupra realităţii spaţio-temporale în care este prins ca într-un cleşte. Dacă persoanele implicate într-o relaţie de iubire la distanţă pot menţine această tensiune sub control atunci relaţia poate avea succes. Dacă nu, aceasta este sortită eşecului.

Această tensiune inetrioară poate fi mai mult sau mai puţin intensă. Cu cât iubirea se sustrage mai mult cleştelui spaţio-temporal, cu atâta aceasta urcă în sfere mai înalte şi, dat fiind faptul că omul rămâne imobil în-trun punct fix, distanţa dintre iubire şi om se face mai mare, iar cu cât distanţa e mai mare, cu atât tensiunea e mai zdrobitoare şi, în cele din urmă legătura dintre părţile implicate se va rupe. De aceea, pentru ca o relaţie la dsitanţa să funcţioneze bine cred că este necesar ca raţiunea să se forţeze pentru a nu lăsa iubirea să urce în sfere prea înalte. În acest caz salvarea vine de la o profanizare abilă a sacraliăţii iubirii. Profanizarea este abilă atunci când, anulându-se distanţa, iubirea îşi recapătă sacralitatea primordială. Când aceasta nu se întâmplă, din nou relaţia este în pericol, chiar dacă elementul spaţial încetează să mai fie o piedică.

Filosofia fotbalului

Football played by philosophers. Really funny!

Iata cum ar putea arata un meci de fotbal intre filosofi.

Un acord de pian

Azi am fost acaparat de muzică. Am ascultat piese ce le voi păstra întotdeauna în suflet şi ele m-au făcut să văd lumea putin mai profund. Un acord de pian este expresia cea mai nobilă a vibraţilor sufleteşti, demonstraţia cea mai concretă a nepermanenţei lumii acesteia. Într-un acord de pian se închid laolaltă existenţa şi non-existenţa; un acord se naşte creşte şi se pierde încetul cu încetul până ce mai rămâne doar în urechea noastră si apoi piere si de acolo; un acord îl prevesteşte pe cel ce va urma iar cel ce a urmat vorbeşte de cel ce l-a precedat. Într-un acord este astfel închis misterul omenirii si a fiecărei vieţi. Ne naştem, creştem, prevestim pe cel ce va veni dupa noi, iar acesta probabil va păstra amintirea noastră. Viaţa noastră este un acord de pian compus de cel mai desăvârşit compozitor întrucât noi hotărâm dacă vrem să fim un acord major sau unul minor, unul armonic sau unul dizarmonic. Şi la fel de repede ca şi acordul de pian, într-o clipă ce se contopeşte cu eternitatea, ne contopim şi noi în simfonia divină.

Ziua internaţională a filosofiei

Acum două zile am primit un e-mail de la Noua Acropola prin care imi puneau la dispoziţie programul activităţilor organizate de acea asociaţie cu prelijul zilei internaţionale a filosofiei. Conform informaţiei primite de la ei, această zi ar fi astăzi, 20 noiembrie. Prin urmare, „la multi ani” tuturor iubitorilor de înţelepciune.

Şi dacă e sărbătoarea filosofilor, „profesionişti” sau amatori, eu nu pot decât să sărbătoresc prin muncă, evident muncă speculativă, intelectuală. Şi cum filosofia ia naştere din mirare (Aristotel) eu ma mir, ma minunez, mă întreb, şi îmi pun următoarele probleme:

1. Poate exista o mistică exprimată filosofic? Mulţi îmi vor da atunci exemplul lui Meister Eckhart. Prin urmare, reformulez: mai este astazi legitima o mistica exprimata filosofic? Exprimată în acest fel, îşi pierde ceva din esenţa sa?

2. În discursul metafizic, pot fi folosite ca argumente, căi de acces, chei de boltă anumite anumite aspecte preluate din istoria religiilor? Probabil această întrebare ar putea apărea drept scandaloasă multor „iubitori de înţelepciune”. CUm am ajuns la ea? Citind Eliade desigur. Nu una dintre operele sale fundamentale (pe care le+am citit, in mare masura in anii anteriori) ci Mitul reintegrării

Este un volum apărut în 1942 la editura Vremea. Acesta cuprinde 2 eseuri diverse dar care sunt legate cumva de o temă comnună: integrarea fiinţei umane în fiinţa cosmosului.
Încă de la prima pagină, atenţia mi-a fost captată de un comentariu asupra dramei „Faust” de Goethe. Eliade se opreşte, de fapt asupra primei părţi, „Prolog im Himmel” concentrându-şi atentenţia asupra relaţiei dintre Mefisto şi Dumnezeu şi, practic, de la acest comentariu îşi începe expunerea tezelor.
În ansamblu, se poate zice că Eliade elaborează aici o dizertaţie metafizică originală, întrucât foloseşte ca argumente şi dovezi religiile orientale, mai cu seamă, anumite aspecte din aceste religii. Din punct de vedere filosofic, concluzia la care Eliade ajunge ar fi aceea că între viaţă şi moarte conflictul este aparent, la fel cum aparent este conflictul dintre Bine şi Rău. Şi viaţa şi moartea, şi Binele şi Răul sunt doar aspecte consecutive ale aceleiaşi realităţi unice, inaccesibile experienţei umane.

Iatam pornind de la acest exemplu, reiau întrebarea: poate exista un discurs metafizic care să-şi tragă seva şi din experienţa religioasă, pe care istoria religiilor ne-o prezintă în toată complexitatea sa?

Cei care se simt interesaţi de aceste întrebări, sunt invitaţi să răspdună la ele prin comentarii la articol.

Gadamer, ultimul neoplatonic

MI s-a făcut dor să citesc filosfie, filosofie pura fara interpretari teologice. Mai mult, mi s-a făcut dor să citesc filosofie în germană. Astfel am luat din raftul biblioteci Wahrheit unde Methode de Hans Georg Gadamer (nu ştiu dacă există sau nu o ediţie în limba română a aceste cărţi. Dacă există, aş fi recunoscător celui care mi-o poate indica), un filosof german discipol al lui Heidegger.

Tema aceste cărţi este problema ermeneutică. Fenomenul înţelegerii şi al interpretării corecte a ceea ce a fost înţeles nu este doar o problemă de metodă a ştiinţelor spiritului, ci transcende acest aspect restrictiv al unei metodologii formale, pentru a putea discuta problema cunoaşterii şi a adevărului pornind de la o experienţă mult mai profundă. Gadamer judecă critic raportul care se instaurează între ştiinţele moderne, pentru care adevărul şi cunoaşterea este o problemă de metodologie, şi ştiinţele spiritului care au, în aceeaşi măsură, drept obiect adevărul şi cunoaşterea. Ştiinţele moderne ar trebui să-şi depăşească autosuficienţa exclusivistă şi să recunoască faptul că există un adevăr şi dincolo de ele, căci adevărul, spune Gadamer, este strâns legat de anumite experienţe care se plasează în afara ştiinţei. Astfel, filosofia, arta şi chiar istoria sunt purtătoare de adevăr, dar un adevăr care nu poate şi nu trebuie verifica prin intermediul mijloacelor metodice ale ştiinţei. Faptul că filosofia şi continuă să existe ca forme de expresie a fiinţei umane este o atenţionare pentru conştiinţa ştiinţifică să-şi vadă propriile limite. Acestea sunt premizele pe care Gadamer îşi bazează cercetările sale din Wahrheit und Methode.

Gadamer se autodefineşte drept fiind ultimul neoplatonic. Acest lucru l-am auzit încă de acum 3 ani dar nu l-am înţeles pe deplin. Probabil nici acum nu îl înţeleg pe deplin, dar am reuşit să percep câteva semnificaţii mai profunde pentru această adnotare. Trăim într-o lume în care totul se învârte în jurul ştiinţelor exacte, care se revendică din aristotelism. Atenţa deosebită pe care umanitatea o acordă acestui tip de ştiinţe considerate drept unicul criteriu de adevăr al realităţii, au făcut să crească şi orgoliul acestor ştiinţe ce le-a dus spre o auto-suficienţă exclusivistă. Gadamer observă acest lucru şi încearcă să arate că această prerogativă auto-asumată de către ştiinţele exacte este un exces de zel. De aceea putem spune că aristotelismul predomină în timp ce platonismul este pe cale de dispariţie. Deş îmi place Aristotel, încep să urăsc ceea ce a devenit aristotelismul astăzi.

Un alt aspect ar fi acela că însăşi Biserica (a se înţelege Biserica Catolică de rit latin) bate apa în piuă pe acest aristotelism şi încearcă să-şi definească credinţa prin intermediul categoriilor aristotelico-tomiste. Or acesta este exact punctul unde învăţătura teologică a Bisericii intră în conflict cu ştiinţele moderne. Limbajul teologic latin este exclusiv aristotelic, având rădăcini în acelaşi aristotelis de la care se revendică ştiinţa. Având un izvor comun dar obiecte formale şi concluzii divergente, ştiinţa exactă de factură aristotelică respinge destul de vehement teologia catolică, tot de factură aristotelică. Fără a nega importanţa tomismului aristotelic, cred totuşi că a venit vremea când aceste categorii nu mai au legitimitatea de odinioară. Biserica Catolică ar trebui să redescopere platonismul pentru a avea un dialog prosper cu ştiinţele moderne şi pentru a putea fi înţeleasă mai bine de lume. În acest sens Bisericile Ortodoxe au un net avantaj: ele au păstrat o expresie, în mare măsură neoplatonistă, a teologiei lor. De aceea, bisericile răsăritene se pot face mai înţelese în rândul oamenilor.

Cred că aceasta este o temă interesantă pe care voi incerca să o cercetez mai pe larg în perioada următoare.

O lume reală într-o Europă „de vis”

savianoDe curând am terminat de citit o carte despre care se vorbeşte foarte mult în Europa, şi foarte puţin în România: Roberto Saviano – Gomorra. Am văzut apoi şi filmul: una dintre cele mai slabe ecranizări pe care le-am văzut vreodată, dar merită de văzut. Prin urmare, îi sfătuiesc pe cei interesaţi să parcurgă întâi rândurile căţii şi apoi să se uite la film căci altfel riscaţi să rămâneţi doar cu o imagine extrem de superficială, mă încumet să zic: chiar falsă a ceea ce autorul a dorit să exprime în carte.

Tema cărţii este Camorra, organizaţie mafiotă napoletană a cărei tentacule au ţesut o veritabilă pânză cam peste tot în lume. De regulă, suntem obişnuiţi să identificăm mafia italiană cu Cosa Nostra, capcană în care eu însumi am căzut până la citirea acestei cărţi, dar Cosa Nostra este destul de „inocentă” aş zice în comparaţie cu Camorra, căci victimele anuale a celei din urmă depăşesc de departe victimile mafiei siciliene. Citind această carte nu trebuie să pierdem din vedere că ea nu vorbeşte de o ţară din lumea a treia, ci face o radiografie, destul de dureroasă, a unui oraş din centrul Italiei: Napoli. Cei care au avut prilejul să călătorească în acele părţi au intrat, fără echivoc, în contact cu această realitate sumbră, care, adesea este etichetată drept „legendă”.

Poliţia italiană şi jurnalişti precum Roberto Saviano (care din 2006 nu poate face un pas fără o escortă a poliţiei) ne spun, cu argumente şi exemple irefutabile, că este o realitate cruntă. În periferiile oraşului, Secondigliano, Scampia, Tor Anunziata, copii de 12, 13 ani sunt antrenaţi de către camorrişti pentru răfuielile mafiote; traficul de droguri nu cunoaşte limite de nici o natură. Camorra a devenit un model cultural pentru şomerii exasperaţi din acele zone. Pentru copii de 12 ani, ţelul lor în viaţă este să fie respectaţi (acest termen trebuie înţeles în accepţiunea sa mafiotă), să aibe bani mulţi, cele mai frumoase femei şi apoi să moară aşa cum este demn pentru un adevărat camorrist: asasinaţi.

La Secondigliano, părinţii nu încearcă să pună o pilă bună pentru odrasla lor la vreo universitate sau loc de muncă, ci la boss-ul zonal al Camorrei, căci, o dată ajunşi asociaţi cu aceştia, prosperitatea este garnatată….la fel de garantată ca şi durata scurtă a vieţii. În acele zone, un puştan de 17 ani poate fi asemuit unui om de 35 în alte zone ale Europei. Copii nu mai merg la şcoală (părinţii nu se opun) ci încearcă să le deminstreze oamenilor din Sistem (cum mai este numită Camorra) că sunt demni de încredere şi că pot îndeplini cu succes şi cea mai sângeroasă misiune. Poliţia este depăşită de răfuielile mafioţilor şi, în pofida arestărilor masive, Sistemul nu slăbeşte deloc.

Desigur mă întreb ce se poate face pentru a se pune capăt acestei realităţi crunte? Desigur, răspunsuri teoretice se pot găsi….rămâne de văzut cât de sustenabile sunt. Promovarea culturii, propunerea altor modele culturale şi sociale, crearea de locuri de muncă prin deschiderea unor fabirici statale în acea zonă etc etc. Dar, acestor propuneri, le urmează o altă întrebare, mai mult retorică: la nivelul politicului se doreşte eradicarea acestei realităţi sumbre?

Restul e tăcere!

Fotbalul de odinioara

Un alt motiv pentru care cred ca vremurile fotbalului adevarat au trecut si ceea ce vedem noi astazi este doar un simulacru ieftin.