Despre puterea pierduta a cuvantului

O idee, o frântură de univers asupra căreia mi-am oprit privirea interioară a meditaţiei în repetate rânduri de ceva vreme este puterea pierdută a cuvântului! Cuvintele astăzi nu mai au putere, nu mai au vigoare, nu mai au dinamism, nu mai au viaţă! Şi totuşi cuvântul este din punctul meu de vedere, forma de expresie cea mai profundă a personalităţii umane, pentru că exprimarea cuvântului ar trebui să fie semnul unei auto-dezvăluiri a propriei persoane celui care îi este adresat. Cuvântul implică mereu comuniune, implică relaţie, implică viaţă.

O privire fugitivă asupra diferitelor culturi mă face să cred că această dimensiune a cuântului a fost specifică pentru culturile semitice, pentru evrei mai cu seamă, iar de la cultura ebraică aceasta a ajuns în spaţiul european prin intermediul creştinismului, deşi nu cred că Europa şi-a însuşit vreodată această dimensiune, ci a rămas mai mereu o caracteristică a creştinismului. Ştim că în cultura ebraică un cuvânt nu însemna doar nişte silabe rostite în vânt ci un cuvânt este mereu însoţit de acţiune. De aici şi facerea luimii prin Cuvânt. Pentru evrei, când Dumnezeu rosteşte un cuvânt, acesta devine realitate, sau ceva se întâmplă. Această importanţă a cuvântului rămâne însă la fel de valabilă pentru relaţile intersociale a evreilor. Orice cuvânt este urmat de o acţiune ce îl întăreşte, îi dă forţă, îi dă vigoare. Cuvântul nerespectat este pedepsit, fără echivoc, prin moarte.

Cultura greacă în schimb, şi după aceasta întreaga cultură modernă a banalizat în exces cuvântul. Practic accentul nu mai cade pe cuvân ci pe concept, iar pentru a exprima un concept este nevoie de sute de cuvinte goale, în loc să fie un concep=un cuvânt. Astfel, evoluţia limbajului modern a condus la a fi consideraţi oameni erudiţi doar cei care au abilitatea să înşiruie fraze kilometrice, frumos lucrate, dar din care este greu să distingi esenţialul. Cred că cea mai lungă frază poate fi exprimată şi printr-un singur cuvânt.

La nivel practic, noi oamenii de astăzi vorbim doar „simple cuvinte” şi le aruncăm încoace şi încolo cu cea mai mare uşurinţă crezând că nu sunt importante. Astfel cuvintele noastre pot deschide răni adânci printre cei apropiaţi fără ca noi să ne dăm seama, crezând că am rostit doar „nişte simple cuvinte”. Cred că în zilele noastre, cuvintele cele mai banalizate şi bagatelizate sunt cele din câmpul semantic al dragostei. Aruncăm cu uşurinţă alinturi, cuvinte de dragoste în stânga şi în dreapta socotindu-le „simple cuvinte” şi nu ne dăm seama că acestea ar trebui să exprime ceva atât de pur ca iubirea şi trebuiesc adresate doar unui cerc restrâns de persoane, pentru că adresându-le celor din afara acestui cerc nu face decât să banalizeze puterea cuvântului respectiv şi astfel ştirbim însăşi iubirea celor cărora ar trebui sa i le adresăm cu adevărat.

Vă invit pe toţi să facem acest exerciţiu de a fi mai atenţi la cuvintele ce le rostim şi să încercăm să găsim în fiecare cuvânt puterea sa pe cale de dispariţie.

Anunțuri

O definitie a credintei (fragment de predica)

Chiar şi astăzi putem spune că trăim într-o epocă ce are obsesia definiţilor, a conceptualizării meticuloase. Doar ceea ce este bine definit, este luat în seamă şi considerat real. Iată, marea pacoste a timpurilor moderne este faptul că existenţa a fost redusă la ceea ce poate fi definibil. Prin urmare, noi creştinii suntem deseori puşi în situaţia de a ne defini credinţa! Acest lucru nu este atât de simplu pe cât pare. Definiţiile medievale si distincţile tomiste nu ne mai sunt de mare folos astăzi, prin urmare trebuie să căutăm altfel de definiţii! De exemplu, linia oficială a Bisericii defineşte credinţa prin intermediul dihotomiei dintre fides qua şi fides quae. Prima categorie se referă la credinţa din punct de vedere al conceptelor, dogmelor, vehiculate, în timp de a doua categorie defineşte crediţa drept fiind adeziunea personală la Dumnezeu. Pentru contextul modernităţi, din această distincţie cred că putem valorifica doar dimensiunea personală a credinţei: credinţa este un act ontologic între 2 persoane, extrem de diferite, dar la fel de reale.

Iată filosoful şi teologul rus Vladimir Soloviov ne propune o definiţie a credinţei extrem de viabilă în dialogul nostru cu modrnitatea, întrucât pune un mare accent pe recunoaşterea celuilalt, aspect valorificat în mod proficuu de psihologia modernă, mai exact de psihosociologie, ramură a psihologiei ce s-a dezvoltat intens în ultimii 50 de ani, prin contribuţia unor cercetărori precum Serge Moscovici, W. Doise, Jean Maisonneuve ş.a.m.d.

Soloviov defineşte credinţa drept fiind „recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a C(c)eluilalt.” După cum am spus deja, accentul cade pe această „recunoaştere radicală”. Această recunoaştere este un act PERSONAL între un „eu” şi un „tu”, constituindu-se ca o situaţie de comunicare, în care persoanele implicate îşi alterneză rolurile de emiţător şi receptor. Această recunoaştere a C(c)eluilalt implică aşadar respectarea acestuia, interacţiunea cu acesta, comunicarea cu acesta, mai pe scurt, deschiderea totală spre descoperirea persoanei din faţa ta, o deschidere ce îţi dă puterea să renunţi la orice mască şi de a te lăsa descoperit în esenţa ta. În momentul acela nu vei mai fi sigur pe tine, ci pe P(p)ersoana din faţa ta.

Desigur, definind credinţa în Dumnezeu, această recunoaştere se referă în primul rând la Celălalt ca Persoană divină, ca Dumnezeu personal care are o faţă proprie, mai mult, o faţă revelată nouă. Astfel, recunoaşterea radicală e existenţei necondiţionate a Celuilalt, înseamnă a vorbi cu Dumnezeu faţă către faţă!!!!

Dar, pe de altă parte, Cristos ne spune să ne iubim unii pe alţii aşa cum El ne-a iubit! Iată că în aceast dialog „faţă către faţă” cu Dumnezeu el ne spune să îi iubim pe ceilalţi oameni, ceea ce înseamnă că şi în interacţiunea cu acestea să demonstrăm aceaşi deschidere totală adică să recunoştem radical şi „existenţa necondiţionată a celuilalt”. Astfel, a pretinde că recunoaştem existenţa lui Dumnezeu, dar refuzăm să recunoaştem în aceeaşi măsură valoarea inestimabilă a existenţei celorlalţi oameni, este o nebunie pură, o lipsă de credinţă, mai mult, o adevărată apostazie a făţărniciei. Deci, credinţa este recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a „Celuilalt”, prin intermediu recunoasterii radicale a existenţei necondiţionate a „celuilalt”. Când una din acestea lipseşte, nu se poate vorbi de credinţă!!!

Literatura ca (auto)cunoastere

Fiind o fire destul de clasică, definesc cunoaşterea în termeni mai mult sau mai puţin tomişti! Cunoşterea este acel fenomen prin care un subiect îşi „apropriază” conceptual un obiect, şi-l face al său. Prin urmare, subiectul şi obicetul sunt două entităţi separate ontologic. Până aici totul pare destul de simplu, dar totul se complică atunci când vorbim despre auto-cunoaştere, întrucât în acest caz subiectul şi obiectul coincid din punct de vedere ontologic; obiectul de cunoscut se afla încorporat în subectul cunoscător. Prin urmare, în procesul de auto-cunoaştere, omul trebuie să îşi folosească din plin capacităţile sale raţionale şi să se privească din afară, să iasă din sine spre a se vedea ca un obiect. Teoria este simplă, practica însă demonstrează că nu poate exista o auto-cunoaştere perfectă pentru că ori omul se priveşte pe sine prea de departe, ori prea de aproape. De aceea cred că literatura este un instrument de auto-cunoaştere mult mai eficient decât propria raţionalitate, chiar dacă aceasta se adresează, în primul rând, afectivităţii umane.

Prin literatură ni se prezintă ori personaje (cum este cazul cu precădere în genul epic) sau sentimente, emoţii, gânduri, frământări (cum se întâmplă mai ales in genul liric), sau ni se prezintă oarecum simultan în cadrul genului dramatic. Astfel cititorului îi sunt prezentate aceste personaje, sentimente etc. pentru a se regăsi în multe dintre ele. Încetul cu încetul se crează între personaj şi cititor o relaţie foarte strânsă, iar personajul devine adesea un alter-ego al cititorului. Prin aceasta, la un moment dat, cititorul se percepe ca obiect palpabil în faţa sa şi se poate analiza mult mai eficient. Practic se crează aceste două entităţi diverse ontologic necesare pentru o cunoaştere veritabilă.

În concluzie, am putea spune că literatura este un instrument de auto-cunoaştere eficient deoarece metamorfozează auto-cunoaşterea în cunoaştere, simplificând practic itinerariul pe care raţiunea trebuie să îl parcurgă într-un proces standard de auto-cunoaştere.

Un mic anunt

Pentru impatimitii de fotografie si de drumetii:

RUCSAC FOTO NATIONAL GEOGRAPHIC – NOU – dispune de sistem de prindere trepied, precum si de 3 copartimente princilape dintre care 1 – pentru aparat foto si accesorii, 1 – pentru obiecte de uz personal si 1 de laptop. In afara de acestea mai are si alte buzunare mai mici pentru diferite accesorii.

dimensiuni – int – 20×12x20cm

ext – 23×18x34cm

pentru alte specificatii se poate accesa site-ul:

http://www.f64.ro/det.php?id=426&pid=5652

PRET: 380 RON

photo-php