Întretăierea spaţiilor

Încep să descopăr un univers nou şi fascinant! Mă aporpii tainic de el cu timiditatea unui neofit ce ştie că universul în care doreşte să îi va metamorfoza, direct sau indirect, Weltanschauung-ul străjuit habotnic de anumite tipare reductive. Depăşirea lor coincide cu ieşirea din peltera platonică şi generarea mirării artistotelice, punct din care izvorşte natural cugetarea şi reverenţa faţă de universul proaspăt întrezărit printre razele de lumină ce le emană. În euforia descoperirii, un moment de luciditate mă face conştient de faptul că nu îl voi putea cunoaşte niciodată în mod exhaustiv, ci doar frânturi din el. Mă mulţumesc şi cu atât. Sunt, de asemenea, conştient de faptul că din punct de vedere teoretic nu aş avea nici un drept să scriu aceste rânduri, căci nu sunt şi, probabil, nu voi fi niciodată şlefuit în atelierele arhitecturii instituţionale, însă îmi asum responsabilitatea de a scrie întrucât nu intenţionez să creionez o teorie a arhitecturii, ci doar să recurg la metoda cathartică a mărturisirii pentru a împărtăşi celor interesaţi avalanşa de sentimente, simţirii, emotii şi trăiri ce m-au scos din peştere ignoranţei şi mi-au arătat un drum ce merită parcurs. Puseurile teoretice care vor încolţi ici-colo nu sunt altceva decât avatarurile formaţiei mele filosofice şi a încăpăţânării mele de a găsi mereu lianţi, adesea ilegitimi sau chiar inexistenţi, între particular şi universal.

La graniţa dintre conceptual şi real

Cred că, de multe ori, tindem să asimilăm arhitectura blocurilor şi construcţilor ce apar mereu în jurul nostru. Undeva în capul nostru avem totuşi întipărit clişeul conform căruia „arhitectura este artă”, dar nu reuşim să sesizăm actualizarea acestui dicton în jurul nostru. De aceea, pentru a ieşi cumva din această contradicţie mentală tindem să considerăm artă arhitecturală doar clădirile vechi, în timp ce clădirile noi le încadrăm în categoria arhitecturii moderne, căreia nu reuşim însă să-i mai găsim raţiunile artistice. Acest fenomen nu se datorează numai ignoranţei noastre ci şi faptului că arhitectura concretă devine din ce în ce mai puţin artă. De ce spun asta? Pentru că ceea ce vedem noi construindu-se astăzi este, adesea, rodul unui şir întreg de norme şi condiţionări de ordin financiar. Astfel, Aaron Betsky, directorul Bienalei de Arhitectură de la Veneţia, afirmă că diferitele construcţii sunt expresia cea mai palpabilă a arhitecturii, dar, în acelaşi timp, sunt şi mormântul acesteia. Clădirile ucid arhitectura ca artă pentru că ele devin, din ce în ce mai mult, un ansamblu de norme şi condiţionări economice şi nu mai sunt transpunerea artistică a unei realităţi conceptuale plăsmuite de artist/arhitect pentru a exprima ceva dincolo de construcţia fizică. Probabil dinaceastă cauză, tema Bienalei de la Venetia din acest an a fost: „architecture beyond building”, ceea ce poate fi şi transliterat în „beyond architecture”.

În spatele invitaţiei Bienalei de a privi dincolo de arhitectură se află conşitentizarea faptului că este din ce în ce mai greu să vedem arta arhitecturală în clădirile ce se contruiesc, drept pentru care, iubitorul de artă este îndemnat la o privire în profunzime asupra noilor construcţii pentru a sesiza saltul calitativ de la prozaic la artă. Astfel, nu trebuie să cădem în capcana de a crede că arhitectura este exprimată doar de clădiri. Această capcană sufocă orice evaluare ulterioară a arhitecturii ca artă! Arhitectura este peste tot. Se află ascunsă în spaţiile cu care se joacă, zboară prin aer şi se sedimentează în mişcarea oamenilor. Arhitectura este mişcare, arhitectura este viaţă şi de aceea ea trebuie căutată, în primul rând, în noi înşine. Când ne vom da seama de toate aceste aspecte vom începe să întrezărim bogăţia conceptuală ce se află dincolo de construcţii, în minţile şi sufletele artiştilor/arhitecţilor.

Cei care au dificultăţi în a percepe viziunea artistică ce dă consistenţă ontologică arhitecturii, vor avea dificultăţi în a înelege temeiul pe care se poate organiza o expoziţie de arhitectură, pentru că într-o asemenea expoziţie, este, evident, imposibil să se expună clădiri. Se expun, în schimb, viziuni artistice, spaţii organizate, concepte inovatoare. Prin urmare o expoziţie de arhitectură se plasează mereu la graniţa dintre conceptual şi real, acolo unde conceptualul se străduie să se actualizeze în real, iar realul aşteaptă să fie integrat în conceptual. Este un joc dialectic pe care doar arta îl poate oferi, este o lume a ideilor, o lume a artei, o lume în care spaţiul, clădirile şi mişcarea oamenilor se contopesc pentru a oferi privitorului cu inima deschisă acele trăiri purificatoare pe care doar arta şi iubirea le pot dărui.

Bienala a subliniat în mod evident acest aspect. În galeria Arsenale, unde se află de fapt partea introductivă expoziţiei, prima sală în care se intră este o experienţă inefabilă. Două ecrane uriaşe pe care era proiectat un spaţiu în lucru să zicem. Totul semăna foarte bine cu spaţiul cosmic pe fondul căruia erau proeictate tot felul de forme şi culori ce-şi schimbau mereu înfăţişarea. Pe lângă ele, milioane de puncte legate între ele de diferiti conectori ce dadeau, la rândul lor, glas altor forme, încă neelaborate la nivelul celorlalte. Peste tot era proiectat acest joc spaţial iar acest lucru poate da, facil senzaţia că te afli în mijocul Hiperuraniului platonic. Nu ştiu dacă Platon când vorbea despre Hiperuraniu avea această viziune în suflet, dar eu văzându-o nu am putut să mă gândesc la altceva. În jur nu este altceva decât un uriaş univers de idei ce se zbat să-şi găsească o exprimare fizică. Toate ideile mele despre lume şi artă aveam impresia că se aflau acolo udeva, într-un loc mis şi neînsemnat, şi poate, la un moment dat, vor avea privilegiul de a prinde formă şi culoare. Pierdut în universul ideilor universale am simţiti o atracţie profundă de a încerca să pătrund în misterul fiecărui punct din acel Hiperuraniu. Misterul formelor mai elaborate, care au prins culoare, era mult prea fascinant pentru a încerca să pătrund în el. Marile mistere trebuie să rămână mereu mistere, căci lumea de astăzi contemplă misterul şi, niciodată, misterele elucidate. De aceea cred că fiecare artist/arhitect îşi doreşte ca gândurile sale să rămână, într-o oarecare măsură, un mister ce trebuie contemplat şi nu o realitate ce trebuie explicată.

O altă intuiţie pe care am avut-o în acel loc este, mai mult sau mai puţin, legată de filosofie. Mi s-a părut interesat că Hiperuraniul platonic, care este, prin esenţa sa, o structură conceptuală, spirituală chiar, deci a-temporală şi a-spaţială, poate fi exprimat extrem de credibil prin prisma categoriilor de spaţiu şi timp. Dar care este temeiul acestei treceri de la a-temporal şi a-spaţial la temporal şi spaţial? O posibilă explicaţie ar putea avea în vedere ideea de analogia entis. Totuşi această explicaţie nu mă mulţumeşte căci, în faţa acelui Hiperuraniu de la Bienală, un om deschis poate avea trăiri pe care nici o cunoaştere sau transpunere analogică nu le-ar putea oferi. Un alt răspuns ar putea să se axeze pe dimensiunea simbolică a realităţii. Simbolul are menirea de a unii două realităţi, amândouă la fel de reale, dar diferite din punct de vedere calitativ. Mai mult, simbolul este singura metodă prin care se pot unii două realităţi pe verticală, din care una este inferioară celeilalte, deci mai aproape de orizontală. De aceea un pahar cu apă pot spune că este simbolul oceanului dacă este pus într-un context corespunzător, dar nu pot spune că oceanul este un simbol al paharului cu apă. Acest exemplu este, desigur, destul de prozaic dar, în acelaşi timp, cred că arată în mod destul de plastic ceea ce doream să spun.

Desigur, pentru ca reprezentarea spaţio-temporală de la Bienală să devină în mod veridic un simbol al Hieperuraniului platonic este nevoie ca între aceste doua realităţi să existe o asemănare esenţială. Desigur există mai multe posibilităţi şi cred că nici una dintre ele nu ar putea oferi o explicaţie exhaustivă care să îi convingă de veridicitatea sa pe toţi oamenii care îşi pun această problemă filosofică. Eu cred că temeiul prin care reprezentarea spaţio-temporală de la Bienelă poate deveni un simbol al Hiperuraniului platonic este OMUL. Pe cât de surprinzător ar părea, omul poate fi acest temei deoarece este singura fiinţă creată care are capacitatea ascensiunii mistice pe veritcală. Această capacitate este un rod al faptului că omul se defineşte, în mod egal, prin materialitatea şi spiritualitatea sale. Omul este singura fiinţă capabilă de această trecere de la material la spiritual de fiecare dată când contemplă o operă de artă sau participă la un serviciu religios. De aceea omul poate face trecerea de la spaţiul real, la spaţiul conceptual, de la o reprezentare spaţio-temporală a spaţiului a-spaţial la trăirea esenţei spaţiului a-spaţial însăşi.

<!–[if mso & !supportInlineShapes & supportFields]> SHAPE \* MERGEFORMAT <![endif]–>

Hiperuraniul platonic

Reprezentarea sa spaţio-temporală la Bienală

Dimensiunea orizontală a vieţii

Simbolul: al cărui temei este omul în dimensiunea sa spirituală

<!–[if mso & !supportInlineShapes & supportFields]> <![endif]–>

Aceste reflexii referitoare la spaţiu ridică un nou semn de întrebare ce se referă la obiectul material al arhitecturii ca artă. Care este acesta? Obicetul material al sculpturii este piatra, marmura, lemnul. Obicetul material al muzicii este sunetul. Obiectul material al picturii sunt pânza şi culorile. Dar care este obiectul material al arhitecturii? Ar putea fi materialele utilizate în construcţii precum cărămida, oţelul, sticla, betonul? Personal cred că obiectul material al arhitecturii este SPAŢIUL. Arhitectil modelează spaţiul, nu modelează o clădire! Până la urmă, cred că aceasta a fost schimbarea paradigmei în cazul meu. Eu credeam că arhitectul modelează clădiri şi de aceea nu reuşeam şă văd arta din spatele arhitecturii dar, prin această experienţă, mi-am dat seama că arhitectul modelează spaţiul, iar când am realizat acest lucru mi s-au deschis instantaneu, ca prin minune, nenumărate şi misterioase aspecte artistice ale arhitecturii.

Arhitectură antică vs. Arhitectură modernă

O altă prejudecată ce îmi obnuibila viziunea mea asupra arhitecturii era aceea conform căreia arhitectura modernă ar fi o negaţie totală a arhitecturii antice. Pentru mine, arhitectura antică era adevărata artă, în timp ce arhitectura modernă nu era mai mult decât un simulacru al adevăratei arte arhtecturale. Mi se părea că arhitectura modernă etala un hybris exacerbat ce era sinonim cu autosuficienţa, iar acest lucru pentru mine era de neconceput, căci prezentul nu cred că poate fi niciodată autosuficent. Mai cu seamă, raţiunile de a fi a arhitecturii moderne se aflau în arhitectura antică iar această sciziune ar conduce la o alienare ontologică şi la o dezrădăcinare ce aruncă arta în prăpastia derizoriului.

La Bienala de arhitectură de la Veneţia mi-am dat seama că lucrurile nu stau chiar aşa. În principiu există trei atitudini a arhitecturii moderne în ceea ce priveşte arhitectura antică:

1) Negarea acesteia

2) Asumarea acesteia

3) Integrarea acesteia în arhitectura modernă.

Plimbându-mă printre pavilioanele expoziţiei mi-am dat seama că atitudinea de negaţie nu era deloc prezentă. Toate conceptele erau prezentate într-un cadru arhitectural vechi cu pereţi de cărămidă, coloane decojite ş.a.m.d. Am discutat despre acest aspect cu cineva de specialitate. I-am spus că această asumare a arhitecturii antice m-a impresionat, căci, dacă se dorea, partea antică putea fi uşor ascunsă prin pereţi de rigips, prin jocul de lumini şi umbră, prin realizarea unor structuri de tip spaţiu în spaţiu etc. Prin urmare, faptul că organizatorii expoziţiei au ales să fructifice arhitectura veche denotă o atitudine de fond care doreşte să introducă arhitectura antică în contextul modern, şi nu să se distanţeze de ea. Şi, culmea, în momentul când arhitectura modernă nu neagă arhitectura veche, ea se pune pe sine în evidenţă prin contrastul vechi-nou, vechiul devenind astfel un izvor al noului iar această curgere dialectică de la vechi spre nou conduce la o contopire simbiotică între aceşti doi poli, contrariile dând naştere armoniei artistice. Ajungem astfel la celebrul coincidentia oppositorum lucru ce îmi arată că între arhitectură şi filosofie există mai multe legături decât aş fi crezut eu înaintea acestei experienţe. Poate din aceeaşi cauză un arhitect taiwanez remarca faptul că nu este deloc deplasat să afirmăm că arhitectura este estetică, o estetică a spaţiului.

P.S. Pentru realizarea acestui eseu aş dori să-i multumesc prietenei mele Cristina. Discuţiile cu ea mi-au dat acea putere de a scrie fără de care vizita mea la Bienală ar fi rămas doar o amintire imaterială.

P.S.2 Cine doreşte să obţină aceste eseu şi în variantă word este rugat să mi se adreseze prin e-mail. Vairanta word conţine şi o schiţă pe care wordpress-ul nu vrea nicicum să mi-o preia.

Anunțuri

Un univers de descoperit

Încep să descopăr un univers nou şi fascinant! Mă aporpii tainic de el cu timiditatea unui neofit ce ştie că universul în care doreşte să îi va metamorfoza, direct sau indirect, Weltanschauung-ul străjuit habotnic de anumite tipare reductive. Depăşirea lor coincide cu ieşirea din peştera platonică şi generarea mirării artistotelice, punct din care izvorşte natural cugetarea şi reverenţa faţă de universul proaspăt întrezărit printre razele de lumină ce le emană. În euforia descoperirii, un moment de luciditate mă face conştient de faptul că nu îl voi putea cunoaşte niciodată în mod exhaustiv, ci doar frânturi din el. Mă mulţumesc şi cu atât.

Sunt, de asemenea, conştient de faptul că din punct de vedere teoretic nu aş avea nici un drept să scriu aceste rânduri, căci nu sunt şi, probabil, nu voi fi niciodată şlefuit în atelierele arhitecturii instituţionale, însă îmi asum responsabilitatea de a scrie întrucât nu intenţionez să creionez o teorie a arhitecturii, ci doar să recurg la metoda cathartică a mărturisirii pentru a împărtăşi celor interesaţi avalanşa de sentimente, simţirii, emotii şi trăiri ce m-au scos din peştere ignoranţei şi mi-au arătat un drum ce merită parcurs. Puseurile teoretice care vor încolţi ici-colo nu sunt altceva decât avatarurile formaţiei mele filosofice şi a încăpăţânării mele de a găsi mereu lianţi, adesea ilegitimi sau chiar inexistenţi, între particular şi universal.

P.S. Rândurile acestea le-am scris pe trenul de întoarcere dinspre Veneţia unde am vizitat Bienala de Arhitectură de acest an, evident, bucurându-mă de prezenţa unei persoane deosebite care m-a introdus în acest univers uriaş.

Conferinţă despre Andrei Scrima

M-am bucurat foarte când am văzut că la Roma va avea loc o conferinţă despre Andrei Scrima în perioada 29-30 octombrie 2008. Nu puteam rata ocazia de a participa la acest eveniment dat fiind faptul că l-am descoperit pe Scrima doar de puţina vreme. Printre conferenţiari se numără H.-R. Patapievici, Anca Manolescu, Bogdan Tătaru Cazaban, iar acesta a fost un argument în plus pentru a da o zi de şcoală pe o zi de conferinţă.

Dulcele stil românesc şi-a pus amprenta pe eveniment încă de la început, astfel încât conferinţa a început cu 20 de minute mai târziu decât era prevăzut. Mă aşteptam să fie aşa, prin urmare nu am plecat pentru a ajunge la ora anunţată şi am avut privilegiul ca totul să înceapă imediat după ce am intrat în sală.

În prima parte a zilei, organizatorii au dat „bun venit” conferenţiarilor şi ascultătorilor. Cu acest prilej am remarcat franceza impecabilă a domnului Marius Lazurcă, Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun. Avea o muzicalitate cu totul aparte şi astfel am descoperit că franceza este o limbă chiar frumoasă, melodioasă.

În calitatea de preşedinte a Institutului Cultural Român, H.-R. Patapievici nu a ezitat să puncteze faptul că Andrei Scrima a fost mereu preocupat să-i ajute pe cei din jur în continuarea drumului pe care aceştia l-au ales. El nu încerca niciodată să propună propriul drum şi interlocutorilor săi. Deşi în plină dimineaţă, Patapievici purta papion. Nu sunt de fel un expert in d-ale modei, dar acest accesoriu mi s-a părut cel puţin nepotrivit.

Pentru a nu lungi foarte mult acest post pot spune că, cel puţin din punctul meu de vedere, conferinţele primei zile au fost mediocre, cu două excepţii. Prima relatare ce a trectu dincolo de mediocru a fost cea a lui Lucian Petrescu, La rèflexion anthropologique de Pèré Scrima, dar a fost cititè integral de pe foaie într-un ritm greu de urmărit.

Cea mai bine închegată relatare a fost cea a lui Bogdan Tătaru Cazaban, Andrei Scrima et la recherche de l’unitè. Lucrarea sa a fost structurată în modul cel mai nemţesc cu putinţă şi prezentată ireproşabil într-un limbaj şi o viteză discursivă ce permitea tuturor să-l urmărească. La finalul relatării sale, Cazaban a admis că învăţăturile lui Andrei Scrima nu au fost încă asumate de BOR, aceasta având reale dificultăţi în a-şi integra discursul lui Scrima în teologia oficială. Lucru foarte corect, dealtfel!

Să vedem ce ne rezervă ziua de mâine!

Din nou despre experimentul secolului

După cum mă aşteptam, toată vâlva în jurul experimentului secolului s-a stins cu desăvârşire în doar câteva zile şi, astăzi, mai nimeni nu ştie ce se mai intâmplă. Oamenii de rând au uitat să se pregătească de ziua când o gaură neagră, produsă de acest experiment, va înghiţi tot pământul şi viaţa merge mai departe. Pentru sufletului fiecărui om cred că ar fi mai bine dacă nu ne-am mai agita ca un Pepsi pentru lucruri care depăşesc puterea noastră de înţelegere şi să nu luăm în serios toate vorbele răspândacilor de  te scenarii  apocaliptice.

Pentru cei interesaţi, iată câteva informaţii.

LHC-ul (Large Hadron Collider) a fost oprit în data de 29 septembrie 2008 datorită unei probleme la sistemul de răcire. Acum câteva zile, CERN a pus la dispoziţia presei un raport exhaustiv referitor la incidentul din 29 septembrie dar….de data aceasta mijloacele mass-media au refuzat să-şi facă datoria şi să informeze lumea. Cu ziariştii copy-paste pe care îi avem, nici nu mă mir!

Conform raportului, în data de 29 septembrie 2008, în sectorul 3-4 al LHC-ului s-a sesizat o uşoară scurgere de heliu. Sistemele de siguranţă au fost prompte şi tot experimentul a fost oprit pentru o investigaţie cât mai exactă. În urma cercetărilor, fizicienii au ajuns la concluzia că această scurgere de heliu s-a datorat unei conexiuni electronice defectuoase între doi magneţi ale LHC-ului. Au început deja reparaţiile necesare, iar cercetătorii speră să poată repune în funcţiune LHC-ul la începutul lui 2009. Până atunci, inginerii verifică conexiunile magnetice de pe parcurul întregului circuit, astfel încât un astfel de incident să nu se mai întâmple. Dacă se va mai întâmpla sau nu….rămâne de văzut.

Implicaţii filosofico-teologice ale experimentului

Implicatiile filosofico-teologice ale experimentului le-am tratat destul de schematic în prima mea luare de poziţie referitoare la acest experiment. În urma mai multor discuţii cu mai multe categorii de persoane am ajuns la concluzia că acest aspect necesită o ulterioară explicitare sau analiză.

Mulţi reprezentanţi ai bisericilor creştine, atţt clerici cât şi simpli credincioşi, am observat că rămân blocaţi pe poziţii ultradefensive şi au reale deificultăţi în a accepta experimentul, catalogându-l drept „lucrarea diavolului”, sau „mândire fără frontiere a oamenilor de ştiinţă”. Personal, încă mi greu să pun o etichetă definitivă asupra acestui experiment, dar atitudinea menţionată deasupra mă face să înclin mai mult spre o catalogare pozitivă a experimentului. Încă de la Galilei, observ că oamenii bisericii refuză absolut tot ceea ce este nou. Până la a refuza ceva şi a considera „lucrarea diavolului” cred că este nevoie de o reflecţie aprofundată asupra lucrurilor şi asupra mentalităţii cu care oamenii de ştiinţă implicaţi în acest experiment îşi conduc cercetările. Iată 2 exemple

1. Carlo Rubbia:

Este laureat al premiului Nobel pentru fizică în anul 1984 pentru descoperirea bozonilor W şi Z (desigur, o descoperiră mai mult toeretică dedusă din Modelul Standard). A fost director la CERN între anii 1989-1993. Cercetările sale s-au cocnentrat apoi asupra materiei negre şi asupra noilor forme de energie regenerabilă. Iată ce spune Carlo Rubbia despre acest experiment:

„Cred că natura este mult mai înţeleaptă decât fizicienii! Ar trebui să avem curajul să spunem: lăsaţi natura să spună ce are de spus. Experienţele trecutului ne-au demonstrat clar că în lumea  infinitului mic este foarte naiv să facem predicţii referitoare la  descoperirile ce vor urma. Ar trebui să lăsăm deschis spectrul acestor posibilităţi şi, pur şi simplu, să ne bucurăm de frumuseţea ştiinţei.

2. Martinus Veltman:

– laureat al premiului Nobel pentru fizică în anul 1999. Actualmente este profesor emerit la Universitatea din Michigan. Iată ce spune Veltman:

„Ce mă aştept de la LHC? Bună întrebare! Ceea ce eu aş vrea să văd este neaşteptatul. Dacă s-ar descoperi ceva ceea ce se intuieşte prin Modelul Standard -bozonul Higgs de exemplu- ar fi plictisitor. Eu aş dori ceva mult mai incitant decât atât. Ar putea să apară numeroase alte particule pe care nici măcar nu le-am intuit. De aceea abia aştept acest experiment”

După cum putem observa, nici Carlo Rubbia, nici Martinus Veltman nu denotă acea doză exacerbată de hybris pe care o acuză unii oameni ai bisericii. Rubbia recunoaşte clar superioritatea naturii, care până la urmă este opera lui Dumnezeu, în timp ce Veltman dă peste nas jurnaliştilor copy-paste care vrobeau toată ziua de „particula lui Dumnezeu” şi spune că el îşi doreşte cu totul alte rezultate.  Prin urmare, încă nu reuşesc să văd de ce acest experiment ar fi lucrarea diavolului. Evident rămân multe semne de întrebare referitoare la utilitatea acestui experiment, la costurile sale, la siguranţa sa…..dar nişte semne de întrebări nu cred că ne îndreptăţesc să etichetăm atât de uşor acest experiment.

Homo animalus carpatinus

Nu cu mult timp în urmă, un prieten şi coleg de nădejde pe nume Marius Pop, ne prezenta pe blogul său, într-un mod tragicomic, câteva adnotări referitoare la specia homo animalus, ce poate fi întâlnită pe străzile oricărui oraş din lume. Având proaspătă amintire a celor relatate de el şi trecând printr-o serie de experienţe cel puţin interesante, cred că am ajuns să individualizez o subspecie a homo animalus, şi anume: homo animalus carpatinus. În cele ce urmează vă voi prezenta câteva crâmpeie din experienţele ce mi-au revelat existenţa acestei subsepcii.

Pentru început vă propun un experiment. Desigur nu e foarte la îndemână, dar dacă aveţi ocazia, merită făcut. Vă propun să mergeţi într-un aeroport cât mai mare la terminalul de Departures când ştiţi că, într-un interval de 2, 3 ore, trebuie să plece o cursă spre Românica. Un astfel de aeroport are, probabil, câteva sute de birouri pentru barking, dar eu pun pariu că veţi reuşi să vă daţi seama numaidecât unde se îmbarcă românii. Eu am reuşit acest lucru fără să-mi obosesc prea mult puţinii neuroni de care dispun :). De regulă veţi vedea cozi frumos ordonate, câteodată şerpuind pe câţiva zeci de metrii, dar frumos aranjate, fiecare în spatele celuilalt. Acest peisaj va fi curând tulburat de coada românilor, care, de fapt, nu este o coadă cu o masă amorfă de homo animalus carpatinus care se îmbrâncesc, se ceartă, pierd orice tip de ordine. Fiecare exemplar se  pune  circumspect acolo unde îl taie capul şi unde crede că poate fenta mai uşor şi ajunge mai repede la rând. Toţi fac aşa! Fărăexcepţie. Văd la un moment dat un grup de tineri, mândria şi speranţa patriei de căpşunari şi îmi spun: „Uite, tinerii sunt civilizaţi. Ei se vor pune sigur la rând”. Nu termin bine cugetarea că grupuleţul de tineri merge ţintă prin lateralul mulţimii şi se pune în dreapta acesteia, cât mai în faţă cu putinţă. Îmi pun mâna pe frunte a disperare, dar nu se termină aici: Un domn mai negricios începe să ţipe la el:

-Măi nesimţiţilor. De ce nu staţi la coadă ca tot omul!!

Tinerii nu apucă să spună nimic că o altă voce urlă din spate:

-Da tu dom’le când ai venit de ce nu te-ai pus la coadă şi te-ai băgat în faţă.

DE aici, conflcitul nu se mai poate înfrâna. Gloata se împarte în două tabere: cei cinstiţi care s-au pus la rând şi cei necinstiţi care au încercat să fure rândul. Curând nu se mai poate înţelege nimic. Se aud doar urlete fără sens. Gălăgia creşte şi toţi se uită la gloată. Un vameş italian trecând pe acolo îi spune unui vameş mai tinerel: Questa e la fila de romeni (Acesta este rândul românilor). Amândoi încep să râdă. Eu mă revolt şi dau să le arunc o vorbă dar cred că am trecut printr-unul din rarele momente de înţelepciune şi am tăcut din gură. În fond, aveau dreptate.

Ajung pe glia ţării, în inima acesteia, în oraşul de la poalele Feleacului şi mă duc la gară. Îmi iau un bilet spre Timişoara la acceleratul Sighetul Marmaţiei-Timişoara de la 22:20. Am mai mers cu acest tren, si de fiecare dată am trecut printr-o experienţă marcantă. La fel şi acum.

Urc circumspect în vagonul indicat pe bilet şi mă opresc în uşa celui de al patrulea compartiment, căci acolo mi-au indicat ceferiştii să-mi aşez oasele. Deschid uşa! Sunt lovit aproape fatal de un miros extrem. Un miros greu de imaginat. Încercaţi să vă imaginaţi miros de picioare, miros de tărie, miros de transpiraţie, miros de spray, miros de fum de ţiară toate la un loc. Pe bancheta din stânga o doamnă stă lăfăită pe un loc jumate şi lângă ea se înghesuie pruncu-i de 14, 15 ani dormind cu capul la ea în poală. Era întins si peste locul meu. Dau bineţe oamenilor şi le aduc la cunoştiinţă că am loc în acel compartiment. Lumea e evident supărată de venirea mea. Doamne încearcă să-şi trezească odrasla trecută totusi de frageda prunciei şi ajuns cu nasul la pragul adolescenţei. Acesta deschide un ochi, mă scrutează apoi continuă să facă pe adormitul. De fiecare dată când mama încearcă să-l înduplece să se ridice, el dă din picioare şi urlă. Iată, un homo animalus carpatinus foarte interesant: femelă cu pseudo-pui. Văd că nu am nici o sansă să mă aşez pe locul meu aşa că îmi îndrept privirea spre bancheta din stanga unde pe 3 locuri stă întinsă o bătrânică îmbrăcată în negru şi fără pantofi. Veneau de acolo nişte mirosuri greu de imaginat.

Dau iară bineţe şi îi spun bătrânicei înmiresmate că am loc acolo în vagon şi că aş dori să intru în posesia sa. Bătrânica nu dă semne că s-ar îndupleca. DIn fericire, sau din nefericire, primesc întăriri: mai soseşte un tânăr care revendică loc în acel compartiment. Bătrânica nu are încotro şi se ridică. Începe să gesticuleze din mâini iar eu, instinctiv, mi-am acoperit nasul.

Mă pun jos. Lângă mine doarme mahmur un om la 35, 40 de ani. Dinspre el ies dampfuri de alcool şi tutun. Dau să-mi pun bagajul sus. Nici o şansă: locurile de bagaje sunt ocupate cu trei plase imense de rafie, binecunoscute de la iubiţii noştrii bişniţari. NU am nici o şansă, aşa că îmi pun bagajul la picioare.

Aflu peste câteva ceasuri că bătrânica înmiresmată vine tocmai din Rozablea, iar cazanul de horincă de lângă mine este unul dintre fii ei. Mă minunez şi mai tare. Am fost vara trecută în Maramureş si am văzut acolo locuri curate şi oameni aşijderea. De ce acest homo animalus carpatinus când pleacă cu trenul de Sighetul Marmaţiei-Timişoara nu se poate spăla şi nu îşi poate pune nişte haine care nu duhnesc a tot felul de mirosuri? DE ce nu poate sta încălţat în tren? De ce nu poate călători cu bagaje ordonate? Dacă cineva nu a fost în Maramureş şi merge cu acel tren, cu siguranţă nu va călca pe acele meleaguri veci pururi, din cauya unor homo animalus carpatinus ce îşi etalează generos caracteristicile.

Va urma

Revenirea unui campion

De multă vreme „cel care strigă în pustie” s-a gândit să inagureze o nouă categorie tematică pe acest blog, lucru ce m-a făcut să mă gândesc prea mult obectului formal al acestui blog. Credeam că o rubrică dedicată sportului ar arunca o oarecare aură de neseriozitate asupra articolelor mele de altă factură, iar în contextul în care sunt destul de criticat din anumite părţi, se pare că această concepţie a prevalat asupra dorinţelor de inovaţie. Am ajuns însă la concluzia că „cel care strigă în pustie” îşi poate face auzită vocea şi în deşertul sportului.

Turul Frantei 1999. Etapă de munte cu final în ascensiune la Lourdes/Hautacam. La poalele caţărării doi evadaţi au un avans de aproximativ 20 minute faţă de plutonul favoriţilor. Începe ascensiunea! Zeul vremii nu era ciclist: norii se năpusteau năvalnic pe văile Pirineilor îmbrcând totul în stropi şi umezeală. Aveam 15 ani şi mă uitam pentru prima oară la ciclism. Eram plictisit, nu înţelegeam nimic. Totul părea atât de plictisitor, fără noimă şi îmbrăcat în tristeţe. De ce m-aş uita la un asemenea sport timp de 4,5 ore pe zi? Dar eram incă la perioada în care nu cred că citisem nici 20 de cărţi si preferam să lâncezesc în faţa televizorului frumos colorat decât să mă încumet în descoperirea universurilor scrise cu negru pe alb.

Începea să plouă uşor. Un oarecare Lance Armstrong îşi şterse un strop de apă de pe frunte. După o răsuflare adâncă s-a ridicat din şa şi a început să pedaleze nebuneşte. Avea în ochi acea privire concentrată şi rea necesară unui campion. Nu se uita în spate ci se apăsa mai repede şi mai repede pe pedalele sale. Rămân uluit: câţiva ciclişit încearcă să se ia după el, dar ritmul lui Armstrong este infernal. Mergea ca un Ferrari pe lângă un Logan. Secundele ce îl despărţeau de evadaţi se topeau precum calotele de gheaţă polară sub influenţa încălzirii globale, în timp ce între el şi urmăritori timpul săpa o prăpastie insurmontabilă. Pentru câteva secunde a ratat victoria de etapă, dar atunci Lance Armstrong a îmbrăcat pentru prima dată tricoul galben şi nu l-a mai dat jos timp de 7 ani. După 7 ani s-a hotărât să se lase din ciclism şi a lăsat acest tricou moştenire unor ciclişti nevrednici de el.

Lumea ciclismului este, dintotdeauna, cutremurată de scandaluri ce implică substanţă dopante, transfuzii de sânge etc. De fapt, nu cred că se mai cutremură cineva când aude că ciclistul x s-a dopat. Tacit acceptăm toţi această realitate ca făcând parte din realitatea ciclismului. Personal, când am auzit acum câteva zile că Ricardo Ricco, Leonardo Piepoli şi Emaneulle Sella s-au dopat nu m-am mirat. E ciudat, pe de o parte îi detest pentru faptul că au murdărit o lume care ar trebui să fie curată (dar oare a fost vreodată?), dar pe de altă parte le multumesc că, de la plecarea „Regelui” şi până astăzi au fost primii care au readus spectacolul in ciclism.

Şi acum revenim la tata Lance. Tot discut cu un bun prieten despre el şi ne contrazicem adesea. Miza: s-a dopat sau nu s-a dopat „regele”? Este o întrebare la care probabil nu vom afla niciodată un răspun fără echivoc. Dar, sincer, nici nu vreau să i se găsească un răspuns. Eu consider că trebuie să îi acordăm prezumţia de nevinovâţie, prietenul meu e de acord cu mine dar crede că, pe langă aceasta, trebuie să îi acordăm şi prezumţia de vinovăţie. Are şi el dreptate, deşi încă nu s-a demonstrat nimic. Desigur, zvonuri sunt, dar rămân doar zvonuri pentru că, în momentul în care ar exista probe indubitabile, toţi iar sări în cap lui Lance Armstrong. I-ar sări în cap pentru faptul că a adus spectacolul în ciclism! I-ar sări în cap pentru că a arătat lumii întregi că boala poate fi învinsă! I-ar sări în cap pentru că a lăsat în urmă generaţii de copii care l-au luat ca idol! I-ar sări în cap pentru că atunci când pedalează ne dă senzaţia că nimic nu este imposibil! I-ar sări în cap pentru simplul fapt că a îndrăznit să fie cel mai bun tip de 7 ani la rând.

În cele din urmă, apa prezentului trece şi rămân doar comorile trecutului. Mă întreb, peste vreo 10 ani când copilul meu mă va întreba cine a fost Lance Armstrong, eu ce îi voi răspune? Îi voi spune oare că a fost un ciclist care s-a dopat şi astfel a reuşit să câştige pe nedrept 7 Tururi ale Franţei la rând? Nu cred. Cred că îl voi pune să privească tururile făcute de el şi apoi îi voi cumpăra o bicicletă. Îi voi spune că omul acela a avut cancer şi a reuşit să învingă boala prin tăria voinţei sale. Îi voi spune că văzându-l pe el am început să merg cu bicicleta şi am mers câteva mii bune de km în 4, 5 ani. Ca mine au mai fost şi alţii. Astfel, chiar şi numai pentru acest lucru, ar trebui să-i mulţumim.

Faptul că Armstrong s-a decis să participe din nou în Le Tour cred că va mai face o mână de puşti să se urce pe biciclete în loc să stea la calculator. Mai mult, va participa şi în Giro. Tare mi-e că anul viitor va face figura şi va participa în toate cele trei mari tururi şi le va câştiga pe toate. Atunci nu ne va rămâne decât să ne scoatem pălăria şi să plecăm capul, că s-o fi dopat sau nu….!

P.S: Dacă Lance Armstrong s-a dopat îl aştept pe primul ciclist curat ca lacrima din circuitul profesionst să revendice toate victoriile sale 🙂

Păcatul îngustimii mintale

Au trecut zilele în grabă şi nu am reuşit să mai încheg câteva fraze care să aibe o semnificaţie, mai mult sau mai puţin logică, pentru stările prin care am trecut. Gandin retrospectiv asupra ceea ce m-a framanântat cel mai tare în ultima vreme, pot spune că reflectiile mele s-au oprit mai mereu asupra îngustimii conceptuale a unor oameni ce se auto-definesc intelectuali de marca. O îngustime ce alunecă uşor pe versantul habotniciei şi cade într-o auto-izolare inconştientă, dar extrem de nocivă. De ce mulţi ortodocşi sunt de părere că, în afara ortodoxiei nici un alt credincios nu se va mântui? De ce, multi fac din Dumnezeu „o treabă confesională” şi încearcă să aibe exclusivitate asupra Sa. Ei şi Dan Diaconescu au mereu exclusivitate: habotnicii asupra lui Dumnezeu, Dan Diaconescu asupra Elodiei. Cel mai dureros mi se pare faptul ca atingem culmea penibilului vorbind despre Dumnezeu.

Am citit de curand o reflectie a lui Andre Scrima asupra Ierusalmului. Acesta este văzut drept o cetate universală unde se întâlnesc cele 3 mari religii abrahamice. ierusalimul, spune Andre Scrima, este de fapt un oras spiritual pe care îl revenidcă toate aceste trei religii, fără însă a cere exclusivitate asupra sa. Problemele au apărut tocmai atunci cand, in numele unui principiu spiritual, evreii au inceput sa revendice exclusivitatea Ierusalimului terestru. S-a cazut astfel in pacatul de a idolatriza propriul monoteism. Si de aici au inceput orgoliile, disensiunile, razboaiele…. .

Acelasi lucru il face orice intelectual care încearcă să absolutizeze forma unei esenţe şi nu-şi concentrează sondarea conceptuală spre esenţa însăşi. Pe de altă parte, este adevărat, că nu e mereu uşor să distingem cu claritate esenţa de formă. Dar tocmai din acest motiv avem nevoie de mai multă luciditate şi toleranţă. Nu e vorba de relativism, ci de bun simt!