Intelectualii si libertatea interioara


Cand soarele va fi apus deja peste ziua de 6 decembrie pecetluind viitorul ceţos al unei Românii mult prea aplecată spre scandal şi senzaţional, fantasmele trecutului se vor sălăşlui pentru încă 5 ani printre noi toţi, probabil fără ca noi să ne dăm seama. Sub mantia minunată a sfântului Nicolae o parte a românilor va exulta, alta va pleca fruntea, iar majoritatea românilor vor rămâne pe cap cu aceleaşi probleme ca şi înainte. Noaptea dintre 6-7 decembrie va fi o veritabilă noapte a sufletului, când firile mai deschise către meditaţie îşi vor face o introspecţie în sfârşit obiectivă, vor contempla abisul în care au căzut pentru a putea spera în mâna puternică a sfântului Nicolae care să-i călăuzească din nou la lumina soarelui.

Momentan ne aflăm cu toţii în peştera ignoranţei, cea conturată atât de frumos de Platon. Suntem prinsi in nimicurile aceste campanii electorale certandu-ne pentru formele ce le vedem proiectate pe pertele peşterii. Pentru unii, formele par mai portocalii, pentru alţi sunt, dimpotrivă, roşiatice. Suntem prinşi în mecanismul unei determinări fatidice care se exprimă secvenţial prin apartenenţa, uneori inconşitentă, dar aproape mereu funamentalistă, la unul dintre grupurile care dispută cu elocinţă culoarea umbrelor de pe perete. Un mecanism care nu lasa loc de libertate interioară.

Despre libertate este vorba, mai mult, despre libertatea interioară a intelectualului care ar trebui sa fie motorul principal al evolutiei unui neam spre o lume mai bună, spre un popor educat, spre gustul armoniei. Referitor la această libertate interioară a intelectualului, Andreo Pleşu scrie următoarele cuvinte în Dilema Veche: „Mărturisesc, în final, o idiosincrasie privată: nu mai suport să văd intelectuali aplaudînd frenetic politicieni. Sînt de acord să-i ajute, să lucreze pentru ei, să-i flancheze. Dar nu vreau să-i văd aplaudînd în turmă. O să ziceţi că aşa e jocul („în doi, în trei, în cîte cîţi vrei“), dacă te hotărăşti să intri în el. Poate. Dar există riscul, pentru jucători, să-şi piardă libertatea interioară”.

Da, l-am citat pe Andrei Plesu şi prin aceasta m-am compromis deja în faţa celor care susţin înfocaţi că umbrele ce le văd pe peretele peşterii sunt roşiatice. Probabil unii dintre ei vor citi aceste cuvinte, profetice aş îndrăzni să spun, fierbând de revoltă şi resentiment, acuzându-l pe Andrei Pleşu de demagogie şi pe mine de rea voinţă. Şi totuşi, Andrei Pleşu este singurul intelectual asociat cu Traian Băsescu care are încă libertatea interioară de a spune lucrurilor pe nume, de a nu vedea în fiecare declaraţie a Preşedintelui o victorie, de a nu conferi oricărui gest prezidenţial o conotaţie salvifică. În articolul citat, Anrei Pleşu vorbeşte despre obiectivitate. Desigur, obiectivitatea nu poate fi niciodata perfecta, dar totusi nu ezita sa surprinda defectele lui Basescu şi faptul că întreaga situaţie politică românească este o dezamăgire.

Revenind la libertatea interioară a intelectualilor, nu mă sfiesc să afirm că aceasta este redusă la minim în cazul unor persoane precum H-R. Patapievici sau Vladimir Tismaneanu. Odată cu această remarcă mi-am ridicat în cap şi tabăra celor care văd pe perete umbre portocalii. Voi argumenta însă. Spre deosebire de Mircea Badea care îl denigrează pe Patapievici cum i se iveşte o minimă ocazie, eu il apreciez foarte mult pe domnul Patapievici pentru ceea ce a scris. Il apreciez pentru Omul recent, pentru Zbor în bătaia săgeţii, pentru Cerul văzut prin lentilă, pentru Ochii Beatricei, pentru dialogurile şi intervenţiile din Sensuri metafizice ale crucii, dar îi dezaprob cu hotărâre pentru activitatea propagandistică de susţinere a lui Traian Băsescu. Am adesea impresia că Patapievici a devenit un fel de avocat din oficiu care trebuie să ia tot la două zile o poziţie publică de susţinere al lui Băsescu. Spre deosebire de Plesu, Patapievici nu si-a permis nicio clipa sa-l critice pe Traian Băsescu, să-l mustre, să-i explice că lucrurile stau altfel. Politicianul ar trebui sa fie cel care sa ia aminte la cuvintele intelectualului si nu intelectualui la inrumarile politicianului. Această inversiune perversă de roluri este semnul pierderii libertăţii interioare.

Cand intelectualul îşi pierde libertatea interioară nu mai există dezbatere de idei, ci doar sensibilitati. Atunci când intelectualul îşi piere libertatea interioară, tot poporul regreseaza pentru ca în mentalul colectiv intelectual devine politicianul (chiar dacă nu a citit nici 3 carti) in timp ce intelectualul este vazut ca o piesă de decor. Educaţia, cultura, înţelepciunea nu mai sunt atunci valori pe care poporul să-şi dorească arzând să le urmeze, pentru că nimeni nu şi-ar dori să fie doar o marionetă. Prin urmare, când intelectualul îşi pierde libertatea interioară, poporul îşi piere apetitul pentru cultură şi întreaga societate se află într-un regres continuu. Valorile devin non-valori şi anormalitatea devine normalitate.

Nu înţelegem deloc miza acestui joc. Andrei Pleşu şi-a dat seama că este o miză aproape inefabila. Un fel de totul sau nimic. UN fel de ruleta ruseasca cu un revolver cu 6 gloanţe. În acest context, nimeni nu are de câştigat, nici Băsescu, nici Geoană, nici cei care văd pe peretele peşterii umbre portocalii şi nici cei care văd umbre roşiatice. Acest joc halucinant în care intelectualii îşi pierd libertatea interioară este atât de pervers încât ne dă tuturor impresia că ne poate oferi o lume mai bună. Acest joc ne promite totul, nu ne dă nimic, dar ne ia totul! Ne ia fărâma de divinitate pe care o avem în noi: libertatea interioară.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: