Despre ideea de „persoană” (câteva reflecţii)


Zilele trecute am citit (aici) o observatie cu privire la faptul că în Madrid a existat o demonstraţie împotriva liberalizării avorturilor la care au participat 1 milion de oameni. Acesta este un lucru extrem surprinzator intr-un stat perfect secular şi cu un conducator agnostic de culoare roşiatică. Acest lucru aduce în prim-plan o discuţie care trece dincolo de pragul imediatului şi se plasează în praful filosofiei sau al antropologiei filosofice, şi anume cea referitoare la ideea de persoană! Despre aceasta problematica s-a scris mult. Nu vreau să fac decât câteva reflecţii.

1. Dacă opriţi pe stradă oameni oarecare şi îi rugaţi să vă definească ideea de persoană ei vor propune, desigur fiecare prin cuvinte diferite, o definiţie care poate fi sintetizată în modul următor: persoana este o fiinţă raţională care se evidenţiază printr-o conştiinţă liberă şi o identitate proprie. Din punct de vedere psihologic şi filosofic cam toată lumea este de acord cu această definiţie. Rădăcinile ei pot fi reparate in filosofia antică şi în gândirea lui John Locke şi David Hume. În filosofia antică, omul (pe atunci conceptul de persoana nu se referea la om) era definit drept o fiinţă raţională şi socială. John Locke defineşte persoana drept o fiinţă care se identifică prin conştiinţa de sine, în timp ce Hume a mers mai departe explicând că această conştiinţă de sine este totalitatea unor experienţe care constituie, astfel, identitatea.

Din punct e vedere teologic această definiţie este extrem de problematică, întrucât ea nu ar putea fi aplicată Persoanelor divine, căci s-ar cădea în triteism sau monofizitism. Astfel putem observa că deşi cuvântul persoană este utilizat atât pentru a defini omul cât şi divinitatea, definiţa persoanei larg răspânită în zilele noastre se referă doar la persoana umană, deci este o definiţie reductivă.

Din punct de vedere pur uman, dar şi psihologic, această definiţie este chiar monstruoasă. CE se întâmplă cu oamenii care îşi pier conştiinţa de sine şi nu mai sunt conştienţi de propria identitate? Îşi pierd calitatea de persoane? La umbra deasă şi ignorantă a unei astfel de concepţii se poate legaliza eutanasia şi avortul (avortul este deja legalizat în nenumărate ţări).

2. Date fiind aceste lacune, putem afirma că definiţia propusă nu este, de fapt, o definiţie, ci o descriere a unor anumite aspecte personale. O definiţie a persoanei ar trebui să fie astfel formulată încât să includă şi persoanele care nu mai eţin uzul raţiunii. Mai mult, o definiţie a persoanei ar trebui să fie la fel de valabilă şi pentru desemnarea Divinităţii. În acest sens, cred că ultima definiţie a persoanei a fost dată e Boeţiu: persona est rationalis natura, individua substantia. Persoana este o substanţă indiviuală de natură raţională. În cadrul acestei definiţii pot fi incluse persoanele Sfintei Treimi, îngeri şi oamenii. Desigur, această definiţie are lipsurile ei. Practic absolutizarea ideii de rationalis natura ne duce la definiţia de la care am început această discuţie.

3. Definirea persoanei ca animal rational poate fi corectă, dar insuficientă. Ea considera lumea animala genul proxim şi raţiunea diferenţa specifică. De ce pentru a menţiona genul proxim trebuie să privim în jos şi nu în sus? În loc să consierăm lumea animală drept gen proxim, de ce nu am consiera îngerii gen proxim, sau chiar pe Dumnezeu? Astazi genul proxim este elevat tot mai mult spre diferenţa specifică, în timp ce persoana umană este coborâtă tot mai jos spre genul proxim. Asistăm, de fapt la o inversiune teribilă în care genul proxim devine diferenţa specifică, iar diferenţa specifică devine gen proxim. Din aceste motive astăzi animalele primesc tot mai multe drepturi, în timp ce oamenii (în special bătrânii şi embrionii) sunt decăzuţi din ele.

4. Trebuie căutată o şi redescoperită o definiţie a persoanei care să includă atât divinitatea cât şi fiinţele umane. Astfel omul s-ar relaţiona mai mult cu Dumnezeu, nu cu animalele.

5. Pentru a defini persoana cred ca cel mai bine s-ar putea face recurs la o asa-numită „fenomenologie a iubirii”. Astfel, Peroana= fiinţă capabilă să iubească şi să fie iubită. Atâta timp cât un copil nenăscut încă poate fi iubit, el este o persoană umană. În cadrul Divinităţii, persoanele Sfintei Treimi nu se disting în mod substanţial, fiind toate trei iubire, ci în mod funcţional, adică prin modul în care îşi manifestă iubirea. Astfel modalitatea prin care iubirea primită şi dăruită se manifestă ar putea fi noul „principiu de individuare” . Persoanele umane se deosebesc unele de altele tocmai prin acest mecanism care se răsfrânge, apoi, asupra tuturor sferelor umane.

6. Dictonul lui Descartes ar putea fi schimbat puţin şi ar suna cam aşa: Sunt iubit, deci exist ca să iubesc.

Anunțuri

Un răspuns

  1. […] } In luna octombrie scriam cateva insemnări despre conceptul de persoană. Date fiin anumite lecturi proaspete as dori sa revin asupra […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: