Deşertul şi marea


Pentru mulţi oameni, locurile unde deşertul se îmbină cu marea sunt cele mai prielnice pentru solilocvii nocturne. Deşertul în sine sugerează locul unde fiecare om este doar cu el însuşi, locul unde totul este in plus, locul unde omul este confruntat cu condiţia sa primordială, iar astfel îşi poate da seama cât de mult s-a îndepărtat de aceasta. Pe de altă parte, glasul mării este mereu prezent în singurătatea îndrăgostiţilor, povestind misterele corăbiilor a căror catarge nu au mai văzut uscatul, pierind o dată cu speranţele celor de pe mal. Visătorii se pot lăsa duşi de infinitele cărări ale mării spre idealurile demult uitate de freamătul lumii moderne, iar astfel îşi pot da seama că visul nu este doar o iluzie, ci o realitate care dă consistenţă realităţii. Realitatea fără vise nu ar putea exista, pentru că se hrăneşte din ele, la fel cum visele se hrănesc din realitate. Iată, din aceste motive, locurile unde deşertul se înâlneşte cu marea este mediul propice oamenilor care pleacă în descoperirea profunzimilor pentru a explica suprafeţele.

Soarele cobora deja portocaliu şi obosit spre marea liniştită pentru a-i da sărutul de noapte bună şi a se ascunde în spatele întunericului pentru a lumina alte deşerturi la fel de călduroase. Valurile line se unduiau în adierea vântului umed care venea dinspre mare. Nisipul fin, dar nespus de fierbinte foşnea precum zăpada sub picioarele ei micuţe, gâdilându-i jucăuş tălpile înfierbântate. Ultimile raze ale soarelui îi atingeau fără vlagă pielea ei maronie, dându-i o nunţă portocalie, ca cea a nisipului pe care călca. Glasul valurilor ce brăzdau nisipul îi îndulcea auzul cu o cântare eternă. Ochii ei negrii ca smoala scrutau atent îndepărtările acvatice, încercând să surprindă exact momentul sărutului dintre soare şi mare, alături de un pescăruş ce zbura spre soare, rugând-l să-l ia cu el acolo unde soarele nu apune niciodată.

-Şi noi suntem precum păsările, se gândea ea, destinaţi spre a zbura mereu spre lumină. Noi oamenii, în tot ceea ce facem, ne jucăm cu lumina. Întreaga realitate este un joc de lumină.

Sărutul aşteptat se petrecu într-o fracţiune de secundă, aproape insesizabil, dar irezistibil. Marea îşi ridică valurile spre soare în timp ce soarele cobora spre mare. Orice iubire se bazează pe o mişcare reciprocă.

Paşii Talidei se îndreptară apoi spre orăşelul de la capătul deşertului şi începutul mării, acolo unde oamenii învăţaseră să convieţuiască atât cu uscăciunea deşertului, cât şi cu sursurul apei şi glasul de pescăruş. Era un orăşel specific pentru nordul Africii, cu case de piatră portocalie, străzi înguste şi pavate, pe care adesea peregrinau animalele de casă. Ar părea un colţ uitat de lume, desprins dintr-o pictură măiastră, dar totuşi un loc unde, chiar şi aşa doar pe străzi de piatră, pătrunseseră antenele de satelit sau internetul. Desigur nu toţi îşi puteau permite asemenea luxuri, însă acest contrast dintre tehnica modernă şi ambientul arhaic era şi semnul unui imens conflict interior al oamenilor ce vieţuiau acolo.

Soarele fusese înghiţit cu totul de marea înfometată, dar lumina crepusculului era mai încântătoare ca oricând. Cerul devenise la fel de portocaliu ca nisipul deşertic, care acum începea să se pregătească pentru răcoarea nopţii. Pe cerul portocaliu se puteau vedea mici pete albătruie, în timp portocaliul cerului se reflecta în apa mării făcându-o şi pe ea portocalie. Nu mai exista cer, nu mai exista pământ! Doar portocaliul palid pretutindeni şi petele albăstruie a norilor.

-Ce frumos! Parcă cerul a luat înfăţişarea mării şi marea înfăţişarea cerului.

Se făcea din ce în ce mai întuneric. Norişorii albaştri se adunaserră laolaltă precum copii în jurul unei mame iubitoare încercând parcă să transmită timit un mesaj ascuns omenirii. Norul format creştea cu repeziciune, în timp ce marea începea să se agite. Valurile începură să lovească tot mai tare malul fin al mării, dând naştere unui zgomot din ce în ce mai mare. Un veritabil cântec al valurilor ce spun poveşti cu munţi înzăpeziţi şi câmpii verzi. Rochia Talidei începu să tremure în bătaia unui vânt zbuciumat sub greutatea prea multor vise înnecate în mare sau evaporate de căldura deşertului. În mod ciudat, undeva în mijocul cel mai negru al norilor apăru o despicătură notabilă prin care se puteau vedea mai multe stele şi razele lunii, iar prin această despicătură năvălii în mod neprevăzut un fulger imens ce muşcă cu poftă din întunericul omniprezent, transformându-l în lumină. Tunetul însă nu îşi făcu apariţia.

-Ce fulger ciudat! Parcă avea mirosul mării, dar a unei mări îngheţate pe care sufletul meu îl intuieşte doar.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: