Învierea Domnului – ieşirea din peştera ignoranţei

Înainte de a fi o dognă, Învierea lui Cristos este o revelaţie! Învierea lui Cristos este punctul culminant al revelaţiei divine, realizată prin lucrarea lui Cristos întrupat şi desăvârşită prin colaborarea Spiritului Sfânt. Am putea spune că este puncul de final al unui ciclu revelatoriu care începe prin copacul din grădina Edenului, continuă printr-un salt calitativ prin Naşterea lui Cristos, pentru a se încheia întru-un ulterior salt calitativ, conceptual şi ontologic o dată cu moartea şi Învierea lui Cristos. Acestea sunt cele trei puncte fundamentale ale revelaţiei divine şi a planului mântuitor al lui Dumnezeu, fără a nega importanţa revelaţiei veterotestamentare.

Revelaţia veterotestamentară ne prezintă anumite atribute a lui Dumnezeu, prin modul în care El lucrează în istoria poporului ales, dar cred că punctul fundamental al revelaţiei din Vechiul Testament îl constituie profeţiile referitoare la Mesia. Imaginea acestui Mesia a fost, însă, extrem de denaturată pe parcurul veacurilor, iar astfel, atunci când Mesia a venit, fariseii şi cărturarii nu l-au recunoscut. Este un lucru destul de interesant faptul că un popor care a fost condus prin istorie de „mâna tare” a lui Dumnezeu, nu a reuşit să-I recunoască Fiul trimis pentru mântuirea lor. Dar un lucru şi mai interesant este faptul că a existat cel puţin un om care, chiar dacă nu avea nicio legătură cu revelaţile profetice, şi-a dat seama mult mai bine care ar trebui să fie trăsăturile unui Mesia. Să vedem despre ce este vorb!

Platon. Mitul peşterii

Pentru a nu pierde din vedere scopul acestui articol nu voi da absolut nicio biografică referitoare la Platon. Cred că este un filosof care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Voi expune însă, succint şi schematic, conţinutul mitului peşterii.

Într-o peşteră întunecată erau prinşi prizonieri mai mulţi oameni, leaţi cu lanţuri, făr posibilitatea de a se mişca. În spatele lor era un foc mare, iar prin faţa focului treceau tot felul de forme, a căror umbră se proiecta pe peretele din faţa prizonierilor. Aceştia se minunau văzând proiecţia acelor forme, socotind că aceea este realitatea cea mai profundă a vieţii şi lucrul cel mai frumos cu putiinţă. Unul dintre aceşti prizonieri nu se mulţumea, însă, cu faptul se a se complace în existenţa acelor proiecţii pe peretele peşterii, fiind ferm convins că dincolo de peşteră există o realitate net superioară care dă naştere acelor forme. Astfel, acel prizonier reuşeşte să-şi rupă lanţurile şi începe o călătorie extrem de grea spre ieşirea din peşteră. Pe parcursul acelei călătorii, prizonierul vede focul, vede formele care treceau prin faţa sa şi a căror umbre se reflectau pe peretele din faţa celorlalţi prizonieri. Continuându-şi drumul, acest prizonier iese din peşteră şi vede soarele, rămânând în contemplaţie. La un moment dat se hotărăşte să se întoarcă în peşteră pentru a le spune şi celorlalţi că în spatele lor există un foc, că ceea ce văd ei pe perete sunt doar nişte proiecţii, că în afara peşterii există soarele. Dar, ajungând înapoi, ceilalţi prizonieri îl iau în derâdere îl bat, îl torturează, îi scot ochii cu fierul aprins şi, în cele din urmă, îl crucifică!

Mitul platonic şi revelaţia divină

Orice creştin citeşte mitul peşterii nu poate să nu se cutremure. E ca un fior de gheaţă într-o vară secetoasă. Astfel stând lucrurile, Platon a fost pregătit să accepte crucificarea dreptului, în timp ce poporul evreu nu a fost.

Moartea lui Cristos pe cruce şi Învierea sa implică două revelaţii distincte, după cum ne învaţă Joseph Ratzinger (Papa Benedict al XVI-lea). Moartea şi Învierea lui Cristos, îl revelă pe om omului. Prin crucificarea Dreptului, omul îşi vede, ca într-o oglindă, toate nedreptăţile sale. Dreptatea lui Cristos i-a scandalizat pe farisei pentru că le arăta propria lor condiţie de oameni depărtaţi de adevăr şi, dat fiind faptul că fariseii se considerau posesorii adevărului, nu puteau accepta propria lor demascare. Adevărul lui Cristos demasca lipsa de adevăr a unor farisei care se credeau măsura adevărului. Tot acest mecanism revelator este cuprins în doar două cuvinte din Evanghelia după Ioan: Ecce homo! Acesta este omul. Adevărul despre om este tocmai lipsa lui de adevăr, tendinţa sa inexorabilă de a merge mereu împotriva adevărului. Dar aceasta nu este o condamnare a omului în sine. Este drept că Dumnezeu îl va judeca pe om, însă îi oferă, concomitent, şi posibilitatea de a se mântui. Dumnezeu nu este un judecător al condamnării, ci un judecător al mântuirii.

În acelaşi timp, însă, moartea şi Învierea lui Cristos ni-L revelă pe Dumnezeu în esenţa sa intimă. Dumnezeu este iubire creatoare şi iubire mântuitoare. La fel cum l-a creat pe om, Dumnezeu nu ezită să iasă în întâmpinarea acestuia. Aceasta este noutatea absolută a creştinismului! Nu omul este cel care merge în căutarea lui Dumnezeu, ci Dumnezeu iese în căutarea omului, asumându-şi chipul fragil şi slab al unei fiinţe omeneşti care şi-a dat viaţa pe cruce pentru mântuirea oamenilor. Prin moartea şi învierea lui Cristos, tot cosmosul se regenerează, iar liturgia cerească se plineşte pentru ca omul să fie dus „de la moarte, la viaţă şi de pe pământ la cer”.

Iată deci, ceea ce Platon intuia doar, s-a realizat prin Cristos, iar acest lucru ne mărturiseşte, totodată, că ideea crucifcării şi învierii nu este cu totul iraţională, dar necesită, din partea fiecărui om, perseverenţa de a porni pe drumul ieşirii din peştera ignoranţei.