Relaţia dintre democraţie şi dezvoltarea economică


Problema referitoare la relaţia dintre sistemul democraţiei liberale şi devoltarea economică m-a preocupat de ceva vreme, mai cu seamă de când am început să privesc cu spirit critic politica internaţională în general şi „buna intenţie” a americanilor de a impune regime democratice în ţări precum Afganistan şi Irak, în particular. Desigur, acest tip de politică imperialistă (până la urmă) a Statelor Unite, presupune mai multe elemente ce pot fi analizate, dar nu putem încerca acum o analiză exhaustivă a acestui fenomen american, care sper să o ia oe făgaşul unui trend descendent sub administraţia Obama. Unul dintre aceste elemente poate fi reperat pornind de la întrebarea dacă între dezvoltarea economică şi democraţia liberală se instaurează o relaţie de necesitate?

Zilele acestea am răsfoit din nou Sfârşitul istorie scrisă de Francis Fukuyama. Acesta dedică un capitol întreg acestei relaţii. În cele ce urmează voi face un scurt rezumat al capitolului, adăugând consideraţiile mele personale.

Conform lui Fukuyama, relaţia dintre dezvoltarea economică şi democraţie este departe de a fi fortuită, dar motivele care se află în spatele alegerii democraţiei nu sunt esenţial economice. Motivele economice pot facilita alegerea democraţiei, dar nu este o conditie sine qua non a unei astfel de alegeri. Cazuri concrete în care dezvoltarea economică a facilitat alegerea democraţiei sunt ţări precum Spania, Grecia, Portugalia, Japonia, Taiwan, Coreea de Sud. Un contra-exemplu în acest sens ar fi ţările arabice care au un PIB/cap de locuitor foarte ridicat, dar nu au pornit-o pe drumul democraţiei liberale.

Pentru a explica de ce industrializarea avansată ar trebui să ducă la democraţie au fost avansate trei tipuri de argumente, spune Fukuyama.

1. Primul este un argument funcţional care susţine că doar democraţia este capabilă să joace rol de mediere în reţeaua complexă de interese contradictorii create de economiile moderne. Într-o societate puternic industrializată se crează mai multe grupări de interese între care doar statul/sistemul poate fi arbitru, putând să decidă ce este prioritar şi ce nu. Teoretic pare un argument destul de solid, dar dacă ne gândim mai bine, ne putem da seama cu uşurinţă că dacă lipseşte încrederea în „sistem” această teorie nu poate funcţiona. Mai cu seamă, ea poate funcţiona doar în măsura în care toate grupurile de interese recunosc rolul de arbitru al sistemului, chiar dacă uneori acesta ia decizii în favoarea unor grupări şi în defavoarea altora.

2. Un al doilea argument este legat de tendinţa dictaturilor, sau a partidelor unice de guvernământ, de a degenera în timp, mai ales atunci când sunt confruntate cu sarcina de a conduce o societate avansată din punct de vedere tehnologic. Regimele dictatoriale pot guverna cu succes în primii ani, datorită a ceea ce Max Weber denumea autoritatea charismatică, neexistând însă garanţia că urmaşii unor lideri charismatici vor avea aceaşi autoritate în faţa oamenilor. Conform acestei teze, atunci când un lider charismatic dispare, rămân mai multe grupări de putere (armata, tehnocrati, burghezia industrială) care doresc să conducă. După lungi războaie civile între aceste grupări se ajunge la tranziţia spre democraţie, aceasta fiind un compromis la care aderă toate acest grupări, săturate fiind de instabilitate şi crime. Aceasta teorie este interesanta, dar consider ca exista inca exemple concrete care o contrazic, ca de exemplu China.

3. Cel de al treilea argument este şi cel mai solid. Acesta susţine că dezvoltarea economică duce la democraţie datorită faptului că crează societăţi burgheze în care egalitatea indivizilor devine o valoare fundamentală.

Personal, cel de al treilea argument mi se pare cel mai exhaustiv şi cred că explică destul de bine întreaga problemă. Prin urmare, democraţia nu poate fi impusă dintr-o dată unor ţări care nu au o structura mentala pregatita pentru un regim democratic. Astfel, războailele pentru impunere democraţiei nu numai că sunt inutile, dar sunt şi împotriva oricărei logici. Dar, dat fiind faptul că America a avut în ultima vreme numai preşedinţi de o pregătire intelectuală cel puţin mediocră, nu este de mirare că au recurs la forţă fără a se gândi mai profund la logica acţiunilor lor.

P.S. În acest articol am fost, în mod intenţionat, neiertător de naiv, pornind de la ideea că războaiele din Afganistan şi Irak au fost făcute de dragul impunerii democraţiei. DEsigur, în spatele lor se afla imperialismul economic american, menit să umple buzunarele, şi aşa pline, a celor care guvernau Statele Unite. Sper că alegerea lui Barack Obama, un om cu studii înalte, să schimbe măcar puţin atitudinea politică a Statelor Unite.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: