Memorii


Tumultul vieţii se cerne prin ciurul subiectivităţii discernând neghina de grâu, evenimentele importante de cele neimportante, bucuriile de dureri, visele de realitate, realizările de insuccese, speranţele de pesimism… Această ploaie de gânduri, sentimente, senzaţii şi percepţii se aşterne, precum fulgii de zăpadă, mai mult în sufletul fiecărui om decât în memoria sa. Din această cauză, mulţi bătrâni senili, îşi amintesc cu exactitate momente petrecute cu zeci de ani în urmă, dar nu mai reţin nici măcar identitatea persoanelor din jur.

25 de ani de viaţă s-au nins asupra mea, iar în sufletul meu s-a depus o cantitate semnificativă de trăiri ce mi-au amprentat devenirea, contribuind la construirea propriei mele identităţi. Un sfert de veac s-a scurs, iar cât mai rămâne, nu-mi este dat mie să ştiu! Sfertul de secol ce-mi apasă umerii ar trebui, poate, să mă facă să privesc spre viitor, să încerc, cumva, să-mi prorocesc viitorul. Poate acest lucru ar fi prea facil, aşa că eu prefer să-mi prorocesc trecutul. Rămâne de văzut dacă, măcar asta, îmi iasă! Nu e atât de uşor precum pare!

********

Aveam aproape 6 ani atunci când la Timişoara a început revoluţia din 1989. În afară de amintirea revoluţiei, nu îmi amintesc mai nimic din acea perioadă, dar acele evenimente au rămas profund întipărite în sufletul meu şi le pot revedea oricând, cu o minuţiozitate balzaciană. Părinţii mei erau tineri şi doar nebunia tinereţii m-a făcut să fiu părtaş la asemenea momente istorice. Istoria o făceam noi, o făceam eu, trecea pe lângă mine, dar eu, cu mintea mea de copil, nu realizam acest lucru. Totul mi se părea mai mult ca o joacă. Părinţii mei au mers în Piaţa Operei şi m-au luat şi pe mine cu ei, alături de fratele meu, care este cu un an mai mic. Îmi amintesc mulţimea de oameni din acel loc, toţi animaţi de aceeaşi speranţă. Se scandau multe lucruri. Îmi amintesc doar „Jos Ceauşescu!” şi „Pantofarul”. Nu şitam exact ce înseamnă, dar strigam cu sete, cu sângele clocotind, fiind sigur că toţi acei oameni nu veniseră degeaba în acel loc. Acolo am văzut, pentru prima dată, tancuri adevărate. Mi se părea ceva nemaipomenit.

La un moment dat, am pornit-o spre casă, pe jos, evident. Eram un grupuleţ mai mic de oameni care mergeam spre Calea Lipovei. Ajunsesem la un moment dat pe Calea Aradului, în apropierea viaductului de cale ferată când deodată s-a strigat: „Se trage! Fugiţi!” Parcă atunci am început să-mi dau şi eu seama că nu e de joacă. Am început să-mi dau seama că era pe bune totul, că moartea era la un pas, dincolo de viaduct. Am rupt-o cu toţii la fugă. Un bloc turn se afla în stânga noastră. Am fugit cu toţii şi am urcat, într-o clipită, până la etajul 10. Dar nimic nu era sigur, deşi împuşcăturile încă nu se auzeau.

Paranteză: Coincidenţele vieţii, dacă se pot numi aşa?, sunt foarte ciudate. Se face că astăzi, în acel bloc, locuieşte un foarte bun prieten de familie. A fost destul de ciudat momentul când am mers pentru prima data la el în vizită, anul trecut. Îmi aminteam blocul. Am intrat în el şi mi se părea atât de cunoscut dar şi atât de străin. Atunci mi s-a părut că într-o secundă am urcat până la etajul 10. Oare acum, cât mi-ar fi trebuit să urc până la 8? Am ales liftul! Dincolo de comoditate, vreau să cred că pentru aceş bloc, recordul meu personal este de 10 etaje în 1 secundă. Aş fi prea dezamăgit să văd că îmi trebuie 2 min până la 8!

Totul părea a fi o alarmă falsă. Bărbaţii au coborât apoi să vadă ce se petrecuse de fapt. După viaduct era o tipografie. Un pluton de soldaţi fusese adus acolo cu un camion de armată pentru a păzi tipografia (probabil pentru a nu se tipări manifeste anti-comuniste peste noapte). Când noi ajunsesem la viaduct, ei tocmai săreau din camion, iar ropotul bocancilor milităreşti păreau tiruri de armă. Totul părea paşnic. După discuţii între adulţi, am pornit-o din nou spre casă. Trecând pe sub viaduct, am ajuns în faţa tipografiei. Putonul de soldaţi era încolonat acolo. Aveau caschete de război, atuomate încărcate. Am trecut prin faţa lor, la jumătate de metru. Mă uitam la ei cu admiraţie, dar şi plin de teamă ca, nu cumva, într-o clipită, să deschidă focul asupra noastră. Totul a trecut cu bine! În cele din urmă am ajuns acasă.

Focurile de armă erau la ordinea zilei în acea perioadă! Când se identificam, noi copii trebuia să ne ascundem în baie. Bărbaţii de pe scară făceau de pază la intrarea în bloc, printre ei şi tatăl meu. Îmi era frică! Vroiam ca totul să se termine cu bine, dar totul părea că durează la infinit. Ceauşescu a fost judecat şi împuşcat în ziua de Crăciun. Josnic lucru, nu încape vorbă. Dar tirurile de armă continuau! De ce? De ce se mai trăgea acum? În cine se trăgea? Din ordinele cui? Totul a persistat. Îmi amintesc că, şi la sfârşitul lunii februarie, mama nu mă lăsa afară de teama focurilor de armă, deşi de vreo lună încetaseră. După aceea, totul a redevinit normal. Pentru copilul de atunci, nu exista nici o schimbare vizibilă.

Probabil această experienţă de neuitat a stimulat creşterea spiritului revoluţionar în mine!

********

În anul 1992 mă aflam, la un moment dat, la bunicii mei şi mă jucam prin curte. Bunicul meu trebăluia prin gospodărie şi avea un radio care mergea aproape în continuu, pentru informarea poporului. Am tresărit când am auzit la acel radio că s-a declanşat războiul din Kuwait. Nu ştiam unde e Kuwait-ul, dacă e departe sau aproape, nu ştiam cine cu cine se luptă, dar ştiam că e război şi mă gândeam că iar ar putea apărea împuşcături pe străzile oraşului. Nu îmi doream ca totul să o ia de la început. Îmi amintesc că l-am întrebat imediat pe bunicul meu dacă acel război poate ajunge şi la noi. MI-a zis zâmbind că nu. Şi m-am bucurat. Mi-am revăzut de joacă. Şi bine am făcut!

În acelaşi an s-a născut sora mea Karina. Eu şi Ovidiu, fratele meu mai mic cu 11 luni, eram foarte fericiţi că avem o surioară, şi eu eram şi mai fericit că alegerea numelui a dat câştig de cauză propunerii mele.

Aici aş putea introduce şi un alt lucru fundamental pentru mine: casa bunicilor. Îmi amintesc şi acum, cu o claritate desăvârşită, casa bunicilor de pe strada Panselelor 59. Dacă închid ochii, pot vedea exact fiecare cameră, cu mobilă, cu cănile de pe masă, cu reşoul bunicii mergând, cu lemnele trosnind în teracotă, cu bucătăria de vară, cu cireşul înflorit, cu găinile în coteţ cu câinele zburdând prin curte. Nu e o imagine evocativă, statică, ci e o imagine vie, o trăire intensă, o viaţă care se desfăşoară paralel cu lumea aceasta, dar la fel de reală. Acum, acolo nu mai e casa bunicii. A fost demolată şi a fost construită o casă mare. Mă bucur totuşi că locul a rămas în posesia familiei: e casa mătuşii mele. Îmi amintesc, că acum vreun an şi ceva, sau poate doi (memoria îmi joacă deja feste, ce noroc că lucrurile astea se depun în inimă!) am vizitat locul. Casa era demolată. Molozul era acolo, îl auzeam cum plânge! Îmi venea şi mie să plâng. Mă uitam la moloz şi nu îmi venea să cred. Aici era camera bunicii! Aici era camera bunicului. Aici era bucătăria. Aici era camer construită ulterior. Le vedeam pe toate în picioare! Molozul vroia doar să mă sperie. Casa bunicii nu era din piatră! Casa bunicii era din pereţi în care pulsa viaţa, iar acei pereţi au rămas!

Bucătăria de vară era încă în picioare. Servea drept adăpost pentru materialele de construcţie. Uun detaliu m-a bulversat complet şi o lacrimă mi s-a scurs pe obraz. Pe acea bucătărie de vară, de obicei, erau puse cu fundul în sus două ligheane vechi, cu smaltul sărit, unul roşu şi unul verde. Acele ligheane erau exact la locul lor, nemişcate. Pentru mine, acele ligheane erau salcâmul lui Moromete. Erau acolo ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat! Erau acolo pentru a-mi spune că acea casă a bunicii încă trăieşte. Erau acolo pentru a-mi transmite să nu uit niciodată acel loc. Erau acolo pentru a-mi arăta că o casă poate fi demolată, dar nu distrusă. Erau acolo pentru a mă îndemna să nu-mi uit copilăria.

Din nou, „coincidenţa” face ca în 9 ianuarie 2009 să fiu invitat la petrecerea de inaugurare a noii case pe care mătuşa mea a construit-o acolo. Cu siguranţă, nici ligheanele nu vor mai fi la locul lor, cel puţin vizibil, dar eu le voi vedea. Poate măcar cireşul bătrân în care mă cocoţam cu fratele meu, si din care culegeam cireşe vara pentru a le vinde la piata, va fi tot la locul lui. Oricum eu nu voi uita casa….şi ligheanele ce mi-au dat bun venit acum puţină vreme, într-un loc atât de familiar, şi, totuşi, atât de străin.

****

Despre războiul din Bosnia am auzit multe, dar nu am nici o amintire concretă. Îmi amintesc doar că am trecut prin Bosnia Herţegovina când am fost în pelerinaj la Medjugorje şi am putut vedea atunci urmele teribile ale răboiului. O ţară atât de frumoasă, şi totuşi în ruină, îngenuncheată.

Îmi amintesc apoi că, în 1999, a început şi războiul din Iugoslavia. De fapt nu a fost un război, ci au fost americanii care au atacat o ţară, o ţară vecină, o ţară pe care o simţeam prietenă. Cunoşteam atâţia sârbi. Mi se părea strigător la cer. Am rupt-o atunci cu americanii. Am început să am o aversiune inimaginabilă faţă de poporul american, faţă de pretinsa lor omnipotenţă, faţă de modul parşiv prin care îşi urmăresc doar proprile interese. Pentru toate relele din ultima vreme, „americanii-s de vină……” (pentru continuare, vezi melodia trupei Vama Veche). Această aversiune continuă şi astăzi. Din nou „coincidenţele” vieţii fac ca eu să fiu coleg de universitate cu sute de americani, şi, spre ruşinea mea, nu reuşesc să mă uit la ei cu iubire. I-aş pune pe toţi într-un vapor şi i-aş paşaporta înapoi peste baltă, în mediocritatea şi incultura lor. Un popor fără cultură, fără istorie, ce încearcă să-şi estompeze acest complex prin puseele de omnipotenţă. Va veni şi vremea lor!

****

În 1997 s-a născut şi fratele cel mai mic (deocamdată). Pentru mine a fost o bucurie imensă. Datorită celor 2 fraţi şi o soră am învăţat să împart, şi bune şi rele, şi ciocolăţi şi palmele părinteşti. Cred că o familie mare te poate face fericit şi atunci când ziua de mâine este incertă!

****

Un an ce va rămâne profund întipărit în memoria universală a omenirii este 2001, 11 septembrie 2001. Ceea ce a fost atunci….ştim cu toţii. De ce a fost să fie? Nu se va elucida niciodată. Îmi savuram ultimele zile din vacanţa de vară. Butonam telecomanda şi m-am oprit pe CNN unde vedeam un zgârie-nori ce fumega precum un vulcan. Jurnaliştii disperaţi, şocaţi. Aflasem că un avion se ciocnise de acel zgârie nori. Apoi, ca totul să capete valenţele unei isterii generale, în direct pe CNN un al doilea avion a intrat frontal în celălalt turn. Era clar: ceva era şubred la mijloc. Eram şocat de ceea ce vedeam, de ipotezele care se vehiculau, de destinul tragic a mii de oameni care, deşi americani, erau nevinovaţi. Incultura şi mediocritatea nu sunt suficiente pentru o condamnare la moarte!

Să fi ştiu George W. Bush din timp de aceste atentate, după cum sugerează filmul lui Michael Moore? Eu tind să cred că da!

****

În anul 2003 am absolvit Liceul teoretic „Nikolaus Lenau” cu părere de rău că perioada liceului s-a terminat. Deşi a debutat sub semnul nemulţumirii, perioada liceului nu a fost „cimitirul tinereţii mele”, ci a fost perioada care mi-a lăsat în viaţă un grup de prieteni de care sunt foarte ataşat. Deşi mă înţeleg bine cu foarte multă lume, nu cred că voi avea alţi prieteni care să-mi fie mai apropiaţi.

În acelaşi an, am ales facultatea de teologie. Deşi am trecut prin mari greutăţi, nu pot spune că îmi pare rău de această alegere.

****

În 2004 am votat pentru prima oară. A ieşit cine am vrut eu, dar am rămas cu un gust amar. Deşi sunt destul de interesat de politică, în România nu mai înţeleg nimic. Nu mai există dreapta şi stânga! Oricine vine la putere, e exact la fel.

În acelaşi an am primit bursa la Roma. Chiar dacă viaţa de student în străinătate nu îmi dă prea mult comfort afectiv, trebuie să recunosc că, din punct de vedere academic, acesta a fost un pas înainte şi nu îl regret.

****

2008……am devenit unchi. Fratele mai mic cu 11 luni mi-a luat-o înainte şi a devenit tată. Acest eveniment m-a marcat profund, în sensul că a produs o schimbare paradigmatică în ceea ce priveşte ierarhia priorităţilor mele. De acum, studiul se află în urma dorinţei de a-mi întemeia o familie. Poate că această schimbare se datorează si faptului că am găsit o persoană deosebită care mă face să cred că această dorinţă nu mai e o speranţă, ci că poate fi realitate destul de curând.

Criza financiară…….. Va trece şi ea, dar ceea ce va rămâne, cel puţin pentru noi oameni, este identitatea noastră, identitate formată sub ninsoarea anilor, îmbibată în ploaia trăirilor şi într-uun continuu proces de maturizare la dogoarea raţiunii şi a discernământului.

Perioada cea mai frumoasă a acestui sfert de veac s-a consumat în anii 90. Atunci totul era încă stabil. Începând cu 2000 am început să cresc, iar acum mi dor de copilărie, de recordul urcatului până la 10, de casa bunicii, de radioul din curte a bunicului, de războiaele din care nu înţelegeam nimic, de momentele când nu puteam încă observa şi discerne răutatea conducătorilor lumii, de concedile de o lună cu părinţii, de cocoţatul în cireş, de bătăile cu fratele meu (care, între timp au luat o formă organizată, la antrenamentele de Karate), de gumele Turbo, de a mă juca ţaca cu copii….. Aceştia au fost anii 90. Aceasta a fost profeţia despre trecut! Acesta sunt eu, la un sfert de veac! Dincolo de acest prag, mi-aş dori ca totiţi cei ce mă cunosc să vadă în mine copilul care-am fost acum 15-20 de ani. Ar fi cel mai frumos cadou de ziua mea!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: