Întretăierea spaţiilor


Încep să descopăr un univers nou şi fascinant! Mă aporpii tainic de el cu timiditatea unui neofit ce ştie că universul în care doreşte să îi va metamorfoza, direct sau indirect, Weltanschauung-ul străjuit habotnic de anumite tipare reductive. Depăşirea lor coincide cu ieşirea din peltera platonică şi generarea mirării artistotelice, punct din care izvorşte natural cugetarea şi reverenţa faţă de universul proaspăt întrezărit printre razele de lumină ce le emană. În euforia descoperirii, un moment de luciditate mă face conştient de faptul că nu îl voi putea cunoaşte niciodată în mod exhaustiv, ci doar frânturi din el. Mă mulţumesc şi cu atât. Sunt, de asemenea, conştient de faptul că din punct de vedere teoretic nu aş avea nici un drept să scriu aceste rânduri, căci nu sunt şi, probabil, nu voi fi niciodată şlefuit în atelierele arhitecturii instituţionale, însă îmi asum responsabilitatea de a scrie întrucât nu intenţionez să creionez o teorie a arhitecturii, ci doar să recurg la metoda cathartică a mărturisirii pentru a împărtăşi celor interesaţi avalanşa de sentimente, simţirii, emotii şi trăiri ce m-au scos din peştere ignoranţei şi mi-au arătat un drum ce merită parcurs. Puseurile teoretice care vor încolţi ici-colo nu sunt altceva decât avatarurile formaţiei mele filosofice şi a încăpăţânării mele de a găsi mereu lianţi, adesea ilegitimi sau chiar inexistenţi, între particular şi universal.

La graniţa dintre conceptual şi real

Cred că, de multe ori, tindem să asimilăm arhitectura blocurilor şi construcţilor ce apar mereu în jurul nostru. Undeva în capul nostru avem totuşi întipărit clişeul conform căruia „arhitectura este artă”, dar nu reuşim să sesizăm actualizarea acestui dicton în jurul nostru. De aceea, pentru a ieşi cumva din această contradicţie mentală tindem să considerăm artă arhitecturală doar clădirile vechi, în timp ce clădirile noi le încadrăm în categoria arhitecturii moderne, căreia nu reuşim însă să-i mai găsim raţiunile artistice. Acest fenomen nu se datorează numai ignoranţei noastre ci şi faptului că arhitectura concretă devine din ce în ce mai puţin artă. De ce spun asta? Pentru că ceea ce vedem noi construindu-se astăzi este, adesea, rodul unui şir întreg de norme şi condiţionări de ordin financiar. Astfel, Aaron Betsky, directorul Bienalei de Arhitectură de la Veneţia, afirmă că diferitele construcţii sunt expresia cea mai palpabilă a arhitecturii, dar, în acelaşi timp, sunt şi mormântul acesteia. Clădirile ucid arhitectura ca artă pentru că ele devin, din ce în ce mai mult, un ansamblu de norme şi condiţionări economice şi nu mai sunt transpunerea artistică a unei realităţi conceptuale plăsmuite de artist/arhitect pentru a exprima ceva dincolo de construcţia fizică. Probabil dinaceastă cauză, tema Bienalei de la Venetia din acest an a fost: „architecture beyond building”, ceea ce poate fi şi transliterat în „beyond architecture”.

În spatele invitaţiei Bienalei de a privi dincolo de arhitectură se află conşitentizarea faptului că este din ce în ce mai greu să vedem arta arhitecturală în clădirile ce se contruiesc, drept pentru care, iubitorul de artă este îndemnat la o privire în profunzime asupra noilor construcţii pentru a sesiza saltul calitativ de la prozaic la artă. Astfel, nu trebuie să cădem în capcana de a crede că arhitectura este exprimată doar de clădiri. Această capcană sufocă orice evaluare ulterioară a arhitecturii ca artă! Arhitectura este peste tot. Se află ascunsă în spaţiile cu care se joacă, zboară prin aer şi se sedimentează în mişcarea oamenilor. Arhitectura este mişcare, arhitectura este viaţă şi de aceea ea trebuie căutată, în primul rând, în noi înşine. Când ne vom da seama de toate aceste aspecte vom începe să întrezărim bogăţia conceptuală ce se află dincolo de construcţii, în minţile şi sufletele artiştilor/arhitecţilor.

Cei care au dificultăţi în a percepe viziunea artistică ce dă consistenţă ontologică arhitecturii, vor avea dificultăţi în a înelege temeiul pe care se poate organiza o expoziţie de arhitectură, pentru că într-o asemenea expoziţie, este, evident, imposibil să se expună clădiri. Se expun, în schimb, viziuni artistice, spaţii organizate, concepte inovatoare. Prin urmare o expoziţie de arhitectură se plasează mereu la graniţa dintre conceptual şi real, acolo unde conceptualul se străduie să se actualizeze în real, iar realul aşteaptă să fie integrat în conceptual. Este un joc dialectic pe care doar arta îl poate oferi, este o lume a ideilor, o lume a artei, o lume în care spaţiul, clădirile şi mişcarea oamenilor se contopesc pentru a oferi privitorului cu inima deschisă acele trăiri purificatoare pe care doar arta şi iubirea le pot dărui.

Bienala a subliniat în mod evident acest aspect. În galeria Arsenale, unde se află de fapt partea introductivă expoziţiei, prima sală în care se intră este o experienţă inefabilă. Două ecrane uriaşe pe care era proiectat un spaţiu în lucru să zicem. Totul semăna foarte bine cu spaţiul cosmic pe fondul căruia erau proeictate tot felul de forme şi culori ce-şi schimbau mereu înfăţişarea. Pe lângă ele, milioane de puncte legate între ele de diferiti conectori ce dadeau, la rândul lor, glas altor forme, încă neelaborate la nivelul celorlalte. Peste tot era proiectat acest joc spaţial iar acest lucru poate da, facil senzaţia că te afli în mijocul Hiperuraniului platonic. Nu ştiu dacă Platon când vorbea despre Hiperuraniu avea această viziune în suflet, dar eu văzându-o nu am putut să mă gândesc la altceva. În jur nu este altceva decât un uriaş univers de idei ce se zbat să-şi găsească o exprimare fizică. Toate ideile mele despre lume şi artă aveam impresia că se aflau acolo udeva, într-un loc mis şi neînsemnat, şi poate, la un moment dat, vor avea privilegiul de a prinde formă şi culoare. Pierdut în universul ideilor universale am simţiti o atracţie profundă de a încerca să pătrund în misterul fiecărui punct din acel Hiperuraniu. Misterul formelor mai elaborate, care au prins culoare, era mult prea fascinant pentru a încerca să pătrund în el. Marile mistere trebuie să rămână mereu mistere, căci lumea de astăzi contemplă misterul şi, niciodată, misterele elucidate. De aceea cred că fiecare artist/arhitect îşi doreşte ca gândurile sale să rămână, într-o oarecare măsură, un mister ce trebuie contemplat şi nu o realitate ce trebuie explicată.

O altă intuiţie pe care am avut-o în acel loc este, mai mult sau mai puţin, legată de filosofie. Mi s-a părut interesat că Hiperuraniul platonic, care este, prin esenţa sa, o structură conceptuală, spirituală chiar, deci a-temporală şi a-spaţială, poate fi exprimat extrem de credibil prin prisma categoriilor de spaţiu şi timp. Dar care este temeiul acestei treceri de la a-temporal şi a-spaţial la temporal şi spaţial? O posibilă explicaţie ar putea avea în vedere ideea de analogia entis. Totuşi această explicaţie nu mă mulţumeşte căci, în faţa acelui Hiperuraniu de la Bienală, un om deschis poate avea trăiri pe care nici o cunoaştere sau transpunere analogică nu le-ar putea oferi. Un alt răspuns ar putea să se axeze pe dimensiunea simbolică a realităţii. Simbolul are menirea de a unii două realităţi, amândouă la fel de reale, dar diferite din punct de vedere calitativ. Mai mult, simbolul este singura metodă prin care se pot unii două realităţi pe verticală, din care una este inferioară celeilalte, deci mai aproape de orizontală. De aceea un pahar cu apă pot spune că este simbolul oceanului dacă este pus într-un context corespunzător, dar nu pot spune că oceanul este un simbol al paharului cu apă. Acest exemplu este, desigur, destul de prozaic dar, în acelaşi timp, cred că arată în mod destul de plastic ceea ce doream să spun.

Desigur, pentru ca reprezentarea spaţio-temporală de la Bienală să devină în mod veridic un simbol al Hieperuraniului platonic este nevoie ca între aceste doua realităţi să existe o asemănare esenţială. Desigur există mai multe posibilităţi şi cred că nici una dintre ele nu ar putea oferi o explicaţie exhaustivă care să îi convingă de veridicitatea sa pe toţi oamenii care îşi pun această problemă filosofică. Eu cred că temeiul prin care reprezentarea spaţio-temporală de la Bienelă poate deveni un simbol al Hiperuraniului platonic este OMUL. Pe cât de surprinzător ar părea, omul poate fi acest temei deoarece este singura fiinţă creată care are capacitatea ascensiunii mistice pe veritcală. Această capacitate este un rod al faptului că omul se defineşte, în mod egal, prin materialitatea şi spiritualitatea sale. Omul este singura fiinţă capabilă de această trecere de la material la spiritual de fiecare dată când contemplă o operă de artă sau participă la un serviciu religios. De aceea omul poate face trecerea de la spaţiul real, la spaţiul conceptual, de la o reprezentare spaţio-temporală a spaţiului a-spaţial la trăirea esenţei spaţiului a-spaţial însăşi.

<!–[if mso & !supportInlineShapes & supportFields]> SHAPE \* MERGEFORMAT <![endif]–>

Hiperuraniul platonic

Reprezentarea sa spaţio-temporală la Bienală

Dimensiunea orizontală a vieţii

Simbolul: al cărui temei este omul în dimensiunea sa spirituală

<!–[if mso & !supportInlineShapes & supportFields]> <![endif]–>

Aceste reflexii referitoare la spaţiu ridică un nou semn de întrebare ce se referă la obiectul material al arhitecturii ca artă. Care este acesta? Obicetul material al sculpturii este piatra, marmura, lemnul. Obicetul material al muzicii este sunetul. Obiectul material al picturii sunt pânza şi culorile. Dar care este obiectul material al arhitecturii? Ar putea fi materialele utilizate în construcţii precum cărămida, oţelul, sticla, betonul? Personal cred că obiectul material al arhitecturii este SPAŢIUL. Arhitectil modelează spaţiul, nu modelează o clădire! Până la urmă, cred că aceasta a fost schimbarea paradigmei în cazul meu. Eu credeam că arhitectul modelează clădiri şi de aceea nu reuşeam şă văd arta din spatele arhitecturii dar, prin această experienţă, mi-am dat seama că arhitectul modelează spaţiul, iar când am realizat acest lucru mi s-au deschis instantaneu, ca prin minune, nenumărate şi misterioase aspecte artistice ale arhitecturii.

Arhitectură antică vs. Arhitectură modernă

O altă prejudecată ce îmi obnuibila viziunea mea asupra arhitecturii era aceea conform căreia arhitectura modernă ar fi o negaţie totală a arhitecturii antice. Pentru mine, arhitectura antică era adevărata artă, în timp ce arhitectura modernă nu era mai mult decât un simulacru al adevăratei arte arhtecturale. Mi se părea că arhitectura modernă etala un hybris exacerbat ce era sinonim cu autosuficienţa, iar acest lucru pentru mine era de neconceput, căci prezentul nu cred că poate fi niciodată autosuficent. Mai cu seamă, raţiunile de a fi a arhitecturii moderne se aflau în arhitectura antică iar această sciziune ar conduce la o alienare ontologică şi la o dezrădăcinare ce aruncă arta în prăpastia derizoriului.

La Bienala de arhitectură de la Veneţia mi-am dat seama că lucrurile nu stau chiar aşa. În principiu există trei atitudini a arhitecturii moderne în ceea ce priveşte arhitectura antică:

1) Negarea acesteia

2) Asumarea acesteia

3) Integrarea acesteia în arhitectura modernă.

Plimbându-mă printre pavilioanele expoziţiei mi-am dat seama că atitudinea de negaţie nu era deloc prezentă. Toate conceptele erau prezentate într-un cadru arhitectural vechi cu pereţi de cărămidă, coloane decojite ş.a.m.d. Am discutat despre acest aspect cu cineva de specialitate. I-am spus că această asumare a arhitecturii antice m-a impresionat, căci, dacă se dorea, partea antică putea fi uşor ascunsă prin pereţi de rigips, prin jocul de lumini şi umbră, prin realizarea unor structuri de tip spaţiu în spaţiu etc. Prin urmare, faptul că organizatorii expoziţiei au ales să fructifice arhitectura veche denotă o atitudine de fond care doreşte să introducă arhitectura antică în contextul modern, şi nu să se distanţeze de ea. Şi, culmea, în momentul când arhitectura modernă nu neagă arhitectura veche, ea se pune pe sine în evidenţă prin contrastul vechi-nou, vechiul devenind astfel un izvor al noului iar această curgere dialectică de la vechi spre nou conduce la o contopire simbiotică între aceşti doi poli, contrariile dând naştere armoniei artistice. Ajungem astfel la celebrul coincidentia oppositorum lucru ce îmi arată că între arhitectură şi filosofie există mai multe legături decât aş fi crezut eu înaintea acestei experienţe. Poate din aceeaşi cauză un arhitect taiwanez remarca faptul că nu este deloc deplasat să afirmăm că arhitectura este estetică, o estetică a spaţiului.

P.S. Pentru realizarea acestui eseu aş dori să-i multumesc prietenei mele Cristina. Discuţiile cu ea mi-au dat acea putere de a scrie fără de care vizita mea la Bienală ar fi rămas doar o amintire imaterială.

P.S.2 Cine doreşte să obţină aceste eseu şi în variantă word este rugat să mi se adreseze prin e-mail. Vairanta word conţine şi o schiţă pe care wordpress-ul nu vrea nicicum să mi-o preia.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: