Revenirea unui campion


De multă vreme „cel care strigă în pustie” s-a gândit să inagureze o nouă categorie tematică pe acest blog, lucru ce m-a făcut să mă gândesc prea mult obectului formal al acestui blog. Credeam că o rubrică dedicată sportului ar arunca o oarecare aură de neseriozitate asupra articolelor mele de altă factură, iar în contextul în care sunt destul de criticat din anumite părţi, se pare că această concepţie a prevalat asupra dorinţelor de inovaţie. Am ajuns însă la concluzia că „cel care strigă în pustie” îşi poate face auzită vocea şi în deşertul sportului.

Turul Frantei 1999. Etapă de munte cu final în ascensiune la Lourdes/Hautacam. La poalele caţărării doi evadaţi au un avans de aproximativ 20 minute faţă de plutonul favoriţilor. Începe ascensiunea! Zeul vremii nu era ciclist: norii se năpusteau năvalnic pe văile Pirineilor îmbrcând totul în stropi şi umezeală. Aveam 15 ani şi mă uitam pentru prima oară la ciclism. Eram plictisit, nu înţelegeam nimic. Totul părea atât de plictisitor, fără noimă şi îmbrăcat în tristeţe. De ce m-aş uita la un asemenea sport timp de 4,5 ore pe zi? Dar eram incă la perioada în care nu cred că citisem nici 20 de cărţi si preferam să lâncezesc în faţa televizorului frumos colorat decât să mă încumet în descoperirea universurilor scrise cu negru pe alb.

Începea să plouă uşor. Un oarecare Lance Armstrong îşi şterse un strop de apă de pe frunte. După o răsuflare adâncă s-a ridicat din şa şi a început să pedaleze nebuneşte. Avea în ochi acea privire concentrată şi rea necesară unui campion. Nu se uita în spate ci se apăsa mai repede şi mai repede pe pedalele sale. Rămân uluit: câţiva ciclişit încearcă să se ia după el, dar ritmul lui Armstrong este infernal. Mergea ca un Ferrari pe lângă un Logan. Secundele ce îl despărţeau de evadaţi se topeau precum calotele de gheaţă polară sub influenţa încălzirii globale, în timp ce între el şi urmăritori timpul săpa o prăpastie insurmontabilă. Pentru câteva secunde a ratat victoria de etapă, dar atunci Lance Armstrong a îmbrăcat pentru prima dată tricoul galben şi nu l-a mai dat jos timp de 7 ani. După 7 ani s-a hotărât să se lase din ciclism şi a lăsat acest tricou moştenire unor ciclişti nevrednici de el.

Lumea ciclismului este, dintotdeauna, cutremurată de scandaluri ce implică substanţă dopante, transfuzii de sânge etc. De fapt, nu cred că se mai cutremură cineva când aude că ciclistul x s-a dopat. Tacit acceptăm toţi această realitate ca făcând parte din realitatea ciclismului. Personal, când am auzit acum câteva zile că Ricardo Ricco, Leonardo Piepoli şi Emaneulle Sella s-au dopat nu m-am mirat. E ciudat, pe de o parte îi detest pentru faptul că au murdărit o lume care ar trebui să fie curată (dar oare a fost vreodată?), dar pe de altă parte le multumesc că, de la plecarea „Regelui” şi până astăzi au fost primii care au readus spectacolul in ciclism.

Şi acum revenim la tata Lance. Tot discut cu un bun prieten despre el şi ne contrazicem adesea. Miza: s-a dopat sau nu s-a dopat „regele”? Este o întrebare la care probabil nu vom afla niciodată un răspun fără echivoc. Dar, sincer, nici nu vreau să i se găsească un răspuns. Eu consider că trebuie să îi acordăm prezumţia de nevinovâţie, prietenul meu e de acord cu mine dar crede că, pe langă aceasta, trebuie să îi acordăm şi prezumţia de vinovăţie. Are şi el dreptate, deşi încă nu s-a demonstrat nimic. Desigur, zvonuri sunt, dar rămân doar zvonuri pentru că, în momentul în care ar exista probe indubitabile, toţi iar sări în cap lui Lance Armstrong. I-ar sări în cap pentru faptul că a adus spectacolul în ciclism! I-ar sări în cap pentru că a arătat lumii întregi că boala poate fi învinsă! I-ar sări în cap pentru că a lăsat în urmă generaţii de copii care l-au luat ca idol! I-ar sări în cap pentru că atunci când pedalează ne dă senzaţia că nimic nu este imposibil! I-ar sări în cap pentru simplul fapt că a îndrăznit să fie cel mai bun tip de 7 ani la rând.

În cele din urmă, apa prezentului trece şi rămân doar comorile trecutului. Mă întreb, peste vreo 10 ani când copilul meu mă va întreba cine a fost Lance Armstrong, eu ce îi voi răspune? Îi voi spune oare că a fost un ciclist care s-a dopat şi astfel a reuşit să câştige pe nedrept 7 Tururi ale Franţei la rând? Nu cred. Cred că îl voi pune să privească tururile făcute de el şi apoi îi voi cumpăra o bicicletă. Îi voi spune că omul acela a avut cancer şi a reuşit să învingă boala prin tăria voinţei sale. Îi voi spune că văzându-l pe el am început să merg cu bicicleta şi am mers câteva mii bune de km în 4, 5 ani. Ca mine au mai fost şi alţii. Astfel, chiar şi numai pentru acest lucru, ar trebui să-i mulţumim.

Faptul că Armstrong s-a decis să participe din nou în Le Tour cred că va mai face o mână de puşti să se urce pe biciclete în loc să stea la calculator. Mai mult, va participa şi în Giro. Tare mi-e că anul viitor va face figura şi va participa în toate cele trei mari tururi şi le va câştiga pe toate. Atunci nu ne va rămâne decât să ne scoatem pălăria şi să plecăm capul, că s-o fi dopat sau nu….!

P.S: Dacă Lance Armstrong s-a dopat îl aştept pe primul ciclist curat ca lacrima din circuitul profesionst să revendice toate victoriile sale 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: