Deosebind orzul de secara II (fragment)


III.

Deşteptătorul sună zbuciumat! Întind o mână şi îl opresc fără să deschid ochii. Bucuros, îmi cufund capul în perna moale şi o strâng în brate pe aleasa inimii mele ce doarme lângă mine. Ce bine e să-i simt căldura trupului, să-i aud respiraţia, să o simt mereu aproape de mine! Nu trec prea multe secunde şi clopotele bisericii vestesc nebuneşte că s-a făcut ora 7. Se termină şi cu bătaia clopotelor, respir adânc şi mă arunc spre lumea viselor. Dar nu reuşesc să aterizez bine în acea lume că vocea ei adormită mă trage înapoi:

-E ora 7. Trebuie să ne trezim!

-Hai mai dormim o oră!

-Avem mult de lucru.

-Da, dar adormiţi nu putem munci, spun eu sperând că am câştigat disputa.

-Peste o oră tot adormiţi vom fi, îmi arată că de fapt o câştigă ea. Plus că trebuie să dăm de mâncare la câine!

-Off, câinele!

Uitasem de câine. Mai era şi el undeva prin curte şi aştepta dând din coadă să primească micul dejun servit la tavă. Prin urmare, nu reuşesc să o conving în nici un chip că mai putem dormi o oră, astfel încât trebuie să ne trezim şi să începem treburile. In după-masa zilei anterioare începusem deja treaba prin casă reuşind să curăţăm din temelii dormitorul galben care acuma mirosea a primăvară. Deschid uşa să ies pe coridor şi atunci îmi dau seama foarte clar de diferenţa olfactivă dintre dormitor şi coridor.

-Da bună treabă am mai făcut noi ieri! Am exclamat când am perceput diferenţa de miros dintre cele două încăperi.

Totul decurge bine cu câinele. Îşi primeşte micul dejun şi mă lasă să mă trezesc. În cele din urmă, dejunăm şi noi. În curte mă aştepta deja grămada de covoare pe care trebuia să le bat. Între ele era unul mare şi roşu pe care trebuia să-l şi spălăm. NU pierd timpul şi mă puun voiniceşte pe treabă.

-Bat astea şi am terminat pe azi! Îmi făceam eu curaj.

Bătătorul de covoare începe să se izbească dur de covorul cel roşu. Mă simt voinic şi îl pălesc din ce în ce mai tare. Nori de praf ies din el la fiecare lovitură şi trebuie să îmi ţin respiraţia. Pesemne că acel covor nu mai fusese bătut de ceva ani. În curând încep să simt neplăceri la arătătorul mâinii drepte. După 20 de lovituri mi se formează deja o băşică de la bătător. Mai două lovituri şi deja pielea se rupse încă înainte ca băşica să se umple cu lichid. Mă ustură toată palma dar trebuie să fiu bărbat. Strâng din dinţi şi încep să bat covorul cu mâna stângă. Încă 20 de lovituri şi arătătorul mâinii stângi are aceeaşi soartă cruntă. Din nou, îmi spun că sunt singurul bărbat din casă şi trebuie să mă comport ca atare. Iau nişte apă şi o arunc pe frunte. Eram deja plin de praf.

-De ce când citesc Critica raţiunii pure sau Fenomenologia spiritului sau când traduc ore în şir nu fac băşici la creier?

Pentru câteva clipe această întrebare m-a chinuit. Mi-am dat seama că viaţa adevărată nu se află în cărţi. Pulsul vieţii începi să îl iei atunci când munceşti şi fizic, nu doar intelectual.

Iau din nou bătătorul de covoare în mâna dreaptă, dar îl ţin altfel pentru a nu atinge băşica de pe arătător. Fără să îmi dau seama prea bine, în scurt timp, sub degetul mic s-a mai format o băşică, apoi s-a rupt şi aceea. Palmele îmi ardeau, dar covorul încă trebuia bătut, apoi spălat, apoi spunit, clătit şi tot aşa. NU am ceas la mână, nu am telefon, nu am nimic. Îmi dau seama însă că soarele e la miazăzi şi mă mir cum a trecut timpul. Ciudat, timpul a trecut, dar eu parcă am stat pe loc. Băşicile erau singurul meu martor pentru faptul că totuşi m-am mişcat şi eu, chiar dacă nu foarte cu talent.

Mai am 2 covoare dar trebuie să mă opresc. Soarele e deja spre asfinţit şi trebuie să tai lemne pentru foc, căci, avem nevoie şi de hrană. Parcă la spart lemne mă descurc şi eu mai bine. Se pare că am tăiat lemne mai des decât am bătut covoare. Toporul merge bine, lemnele se crapă, grămada se măreşte şi întunericul începe să se lase. Încropesc un foc pe care ne facem o supă şi nişte piept de pui la grătar. Ne aşezăm amândoi la o cină romantică sub vie, negrii ca mustăciosul din ziua trecută, dar fără lanţuri de aur. O sărutare mai dulce ca orice apoi începem să mâncăm. Iau o felie de pâine şi mă uit la ea.

-Totuşi din grâul nostru iese pâinea mai bună, exclam eu şi amândoi pufnim în râs.

Râdeam noi, râdeam, dar nu era râsul nostru. Eram negrii, transpiraţi şi obosiţi. După cină, spălarea vaselor apoi duşul, evident in curte cu apa rece. Afară e deja întuneric de-a binelea. Pe cer răsar stelele iar lumina lunii îşi vesteşte apariţia iminentă. Apa rece sfârâie pe pielea noastră înfierbântată de soare şi roasă de praf. Îmi trec în revistă băşicile. Sunt 5, 3 mari şi două mai mici, plus una în curs de formare. E un bilanţ bunicel pentru prima mea zi de viaţă la ţară, departe de confortul oraşului şi de ajutorul familie. Eram doar eu şi ea, iar împreună o singură persoană eram şi trebuia să avem grijă de gospodărie, o gospodărie nelocuită de mai mulţi ani.

În cele din urmă soseşte şi clipa pe care eu o credeam pierdută pentru veşnicie: somnul. Era 22:30. Luna incepea să iasă la iveală de după casa din colţul uliţei. Ne-am pus în pat şi am adormit instantaneu, nu însă înainte de a-mi reaminti că grâul românesc face pâinea mai bună. Am adormit zâmbind cu ea în braţe.

IV.

În vremuri pe care încă nu s-a pus colbul uitării era un slogan celebru: „cincinalul în 4 ani jumate”. Chiar dacă nu suntem deloc admiratorii României muncitoreşti ne hotărâm să terminăm toate treburile încredinţate nouă cu o zi mai repede, iar în ultima zi să mergem la pădure, să huzurim şi noi precum negriciosul acela cu lanţ de aur. Aşadar munca pe 5 zile dorim să o terminăm în 4. Cred că, în acele vremuri, am fi fost admiraţi şi decoraţi regeşte pentru stahanovismul nostru. În vremurile pe care le trăim…această strădanie va trece oricum neobservată.

Câinele are chef de joacă. Nu mă lasă deloc să bat ultimul covor şi mor de ciudă. Încep să mă joc cu el sperând că după ceva vreme mă va lăsa să-mi continui măreţul ideal muncitoresc. Dar câinele nu se plictiseşte de joacă, soarele urcă pe cer (unitatea mea de a măsura timpul la ţară) şi praful de pe covor nu vrea să-şi ia zborul doar sub adierea molcomă a vântului fierbinte. În cele din urmă trebuie să recurg la joardă şi astfel câinele se potoleşte şi îşi caută singur de joacă iar eu revin la covoarele mele. Palmele mă ustură amarnic, soarele mă arde în continuare pe spate şi norii de praf ce ies din covor la fiecare lovitură parcă se aşează în întregime pe mine. Căldură, praf, transpiraţie, durere. Totul devine insuportabil, dar, pentru a câta oară îmi zic că nu pot să las totul baltă şi îmi continui treaba. Astfel, când soarele trecuse de al doilea horn al casei, ultimul covor era terminat. Atârna lălâu pe bară şi aştepta să fie dat jos. Am zis că nu îi îngădiuesc această plăcere şi l-am lăsat să atârne în continuare sub razele arzătoare ale soarelui.

Munca este mai dulce atunci când se munceşte în echipă. Se mai strecoară câte o glumă, se mai râde câte puţin, se face haz de necaz şi munca se isprăveşte mai curând. La bătut covoare, dat cu grebla şi curăţat canale de scurgere am considerat că mă pot descurca şi singur, dar acum trebuia să golim 3 bazine de 1,90 concepute pentru a se aduna apa de ploaie in ele spre a fi folosită la treburile gospodăreşti. Aşa ceva nu era de şagă, prin urmare au venit Nea’ Ghiţă şi Nea’ Vasile să ne ajute. Doi oameni veseli ca o sticlă de vin şi cu mult spor la treabă.

Munca eficientă trebuie şi pregătită cu cum se cuvine: cu ţigări şi un păhărel de tărie. Totuşi acest tip de pregătire nu mă caracterizează, aşa că i-am lăsat să se pregătească singuri. Între timp m-am dus să umplu recipientul prins în colţul curţii care ne servea seara drept cabină de duş bio şi extrem de naturală. Mă urc pe scara metalică şi prind furtunul de deschizătura acelei canistre după care mă duc să bag pompa în priză. Iată că nu suntem lipsiţi de tot de tehnica modernă: avem o pompă electrică cu care scoatem apă dintr-o fântână forată la 8 m adâncime. Canistra se umple, scot pompa din priză dar las furtunul cu un capăt sus în recipient şi cu celalală în curte pe beton.

-Tinere, bag de seamă că pe voi la şcoală nu v-au învăţat nimic bun!

-Cum aşa Nea’ Vasile? Întreb eu.

-NU te-a învăţat nimeni că dacă laşi furtunul aşa ţi se va goli duşul?

-Nu.

-A păi, ia du-te de vezi puţin ce se întâmplă cu capătul de jos al furtunului!

Fug iute spre acel capăt şi observ cum prin el se scurge apă din belşug, psemne apa ce venea înapoi din canistra pe care tocmai o umplusem. Trag repede celălalt capăt al furtunului din canistră şi plec din nou capul, fiind roşu la faţă precum pătlăgica. „Iar am dat-o în bară” îmi spun.

Timpul trece, bazinele se golesc apoi cei doi le văruiesc. Mie nu îmi rămâne decât să car în fundul grădinii roabele cu mâl ce le scoseseră din bazine. Cu roaba mai merge cum mai merge. Nu trebuie decât împinsă. Suflu uşurat şi sunt atent să nu mă fac iarăşi de râs. Spre norocul meu, reuşesc să nu răstorn nici o roabă pe drum, ci doar în locul stabilit. La ultima roabă înceă să simt din nou focul din palme şi după ce o răstorn îmi şterg fruntea de sudoare. Mă uit spre cer. Soarele era deja dispărut iar în urma lui au rămas doar câţiva nori aprinşi ce se pierdeau în zare. A mai trecut o zi în care mi-am dat seama că cele 3000 de pagini pe care le studiasem în sesiunea trecută nu mi-au fost de nici un folos, dar mă consolez în braţele călduroase ale ei. La urma urmei, dragostea contează cel mai mult. Dar nici calitatea grâului nu e de neglijat.

Va urma si ultima parte…….

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: