Deosebind orzul de secara (fragment)


I.

Bătrânii spun adesea că pentru a fi cu adevărat om trebuie să fi sădit cel puţin un copac! Departe de complexitatea raţionamentelor filosofice, această afirmaţie şochează prin simplitatea cu care reuşeşte să afirme acele lucruri fundamentale ale vieţii pe care limbajul elevat le ocoleşte inconştient, dar cu o perseverenţă uluitoare. Copacul este o metaforă, simplă şi complexă în acelaşi timp, pentru liniştea şi multumirea sufletească ce izvorăsc din sudoarea frunţii care umezeşte pâinea pusă pe masă la apusul unei zile de muncă istovitoare; pentru suflarea de uşurare ce brăzdează cântecul greierilor atunci când rosteşti „Pe azi am terminat”; pentru zâmbetul duios al îndrăgostiţilor care, la sfârşitul zilei se regăsesc istoviţi dar fericiţi unul în braţele celuilalt; pentru pielea arsă de arşiţa verii; pentru mulţumirea de a te simţi cu adevărat om.

II.

Siluetele ultimelor case din oraş dispăreau dincolo de orizontul ce se închidea în spatele nostru, iar copacii de pe marginea şoselei parcă ne conduceau spre o altfel de lume, o lume mai liniştită, mai calmă. Motorul maşinii torcea anevoios prin arşitţa soarelui de amiază, dar ne ducea mereu înainte.

În stânga şi în dreapta puteau fi deja observate roadele pământului în toată splendoarea lor. Grâul începea să se aurească de atâta soare. Pentru prima dată am reuşit să surprind, pentru un instantaneu, imaginea pe care vulpea o vizualiza atunci când îi spunea Micului Prinţ că are părul galben ca un lan de grâu care se unduieşte sub adierea lină a vântului dogoritor.

Dincolo de lanurile de grâu, au apărut şi alte culturi unele îngrijite cu migală, altele lăsate în voia sorţii. Pentru prima oară, mi-am dat seama cu o ruşine infantilă că, în afară de lanurile de grâu, proumb şi floarea soarelui, celelalte îmi erau necunoscute. Ciudat lucru să te joci cu concepte filosofice, să scrutezi universul platonic, apoi cel kantian, să citeşti Patapievici, să cauţi soluţii măreţe unor probleme ce oricum ne depăşesc, să adormi cu nemurirea în gând, dar să nu deosebeşti orzul de secară. M-am înroşit din cuaza ignoranţei mele şi am plecat capul sperând că nimeni nu a observat nimic.

-Oare profesorul care m-a chinuit cu socratismul crestin, sau cel care, la examen, a insistat minute în şir asupra modului cum Boeţiu definea persoana umană ar şti să deosebească orzul de secară? mă întrebam în acele momente de stânjeneală.

Şoferul a început o discuţie cu ceilalţi pasageri referitoare la situaţia agriculturii din România. Nu mă bag în discuţie! Ar fi şi culmea să o fac. Prefer să privesc mereu pe geam afară spre văzduhul albastru care, deşi îmi ridică semne de întrebare, nu mă întreabă nimic. Tăcerea e de aur în astfel de momente.

-Uite şi lanurile acestea de orz! Spuse şoferul cu emfază. Sunt neîngrijite, mâncate de buruieni. Nici cu grâul nu stăm mai bine. Uite ce mic şi pricăjit e! În Ungaria e de două ori mai mare şi frumos.

Ciudat, eu eram chiar fascinat de frumuseţea lanului de grâu, dar acum persoana din stânga mea încerca să îmi demonstreze cu orice preţ că la acel lan de grâu nu era nimic fascinant.

-Desigur, mi-am zis, probabil vecinii de la Vest or avea lanuri de grâu mai frumoase dar eu nu le-am observat chiar dacă bătusem destul de mult drumurile de după Cenad.

-Plus că acolo….

-În Ungaria? Întreb eu nevinovat

-Da, acolo în Ungaria nu ştiu cum fac ăia de scot mereu de 5 ori mai mult grâu de pe fiecare hectar decât scoatem noi.

-Poate scot mai mult grâu, dar lanurile noastre sunt mai frumoase, încerc să mă apăr eu inofensiv. Sunt ca aurul şi se unduiesc atât de frumos în vântul de vară.

-Ha, ha, ha! Începu să râdă cu poftă şoferul. Să spunem că lanurile noastre chiar sunt mai frumoase, dar când se gată grâul şi trebuie să importăm grâu de la vecini, care ni-l vând la suprapreţ, nu o să-ţi mai ardă de poezie. Se scumpeşte pâinea, se scumpeşte benzina, se scumpeşte curentul….toate se scumpesc şi lefurile noastre nu ne mai ajung.

-Evident, răspund eu cu o seriozitate ironică sperând că ironia camuflată în serios nu va fi depistată. Toate din cauza lanurilor de grâu!

Remarca mea l-a prins pe picior greşit pe soferlul zelos. Nu ştia dacă glumesc sau nu, dacă îl iau peste picior sau dacă sunt de acord cu el. Începu să se bâlbâie uşor:

-Păi….păi până la urmă da; toate acestea din cauza lanurilor de grâu.

Fără îndoială eram într-o maşină unde era mai bine să fiu mai puţin atras de frumos dacă doream să ajung la destinaţie.

În spatele meu, prietena mea se prăpădea de râs. Mă cunoştea destul de bine şi pe mine, şi pe şofer, încât să vadă comicul de situaţie ce plutea prin maşină. Eu fire mai deschisă spre artă, şoferul fire mai pragmatică şi om care se pircepea la de toate, ca orice şofer.

Discuţia a fost însă extrem de binevenită, căci cu vorbăria multă trece timpul, maşina merge şi căldura parcă e mai suportabilă. Astfel, în faţa noastră începeau să se însire siluetele caselor ce încropeau un sat de câmpie tipic pentru plairuile bănăţene. O formă excesiv de regulară cu case care se lăţeau pe lângă drumul principal, 2, 3 străzi paralele cu acesta care comunicau cu şoseaua prin intemrediul unor străduţe prăfuite ce cădeau perpendicular pe ea. Un sat locuit, pe vremuri nu foarte de mult apuse, de şvabi, prin urmare, un sat cu case mari, cu faţade frumos aranjate, camere încăpătoare şi curţi mari pentru toate acareturile necesare unui bun gospodar.

-Oare grâul german o fi mai bun decât grâul unguresc? Mă întrebam în sinea mea cu un zămbet pe buze.

Ici, colo încep să se înalţe case moderne cu unul sau două etaje în faţa cărora sunt parcate ostentativ maşini sumpe cu numere străine. Un mustăcios mic şi negru iese dintr-un Hummer imens. În soare sclipesc zalele uriaşe a unui lanţ de aur. Şi totuşi aurul lanului de grâu sclipea mai frumos sub razele soarelui decât lanţul de aur al individului. Oftez uşor. Casa, maşina, lanţul şi mustăciosul fac notă discordantă cu tot ceea ce se află în jurul lor.

-Lasă, că ăştia au venit doar amu aci că-i ruga duminică şi toţi ăştia vin să-şi etaleze agoniseala de peste hotare, îmi spune un vecin foarte volubil după ce a observat oftatul meu abia ieşit din maşina roşie.

Era un bătrânel simpatic, la vreo 70 de ani, ce vorbea cu multe regionalisme. Din nou m-a apucat ruşinea. Roşesc şi plec capul. „Bine că vorbesc fluent 5 limbi dar nu înteleg întru totul ceea ce îmi zice bătrânelul acesta simpatic” îmi ziceam eu. Dar îmi place cum sună graiul bănăţan. M-am născut şi am crescut în această regiune dar e prima dată când intru în contact mai direct cu acest grai. „Doamne cât de ignorant pot fi” îmi spun.

Bătrânelul intră în vorbă cu şoferul. Se cunosc. Am scăpat de teoria grâului, prin urmare pot începe să duc bagajele în casa ţărănească ce mă va adăposti pentru câteva zile alături de prietena mea. E o casă mare, cu curte pe măsură şi o grădină a fel. Când am intrat în casă m-am speriat. Simţeam un miros puternic greu de definit. Miros de stătut îmbibat cu uriaşe cantităţi de praf. Instictiv îmi fac aer cu mâna.

-NU te speria, îmi spune zâmbitoare, ca de obicei, prietena. Aici nu a mai stat nimeni de doi ani de zile. DE aceea e aşa. Dar n-ai grijă că ne punem pe treabă, şmotruim astăzi dormitorul galben unde vom dormi şi de mâine începem şi în celelalte încăperi.

-Ce veşti bune îmi dai, răspund eu puţin speriat.

Trec pe lângă un dulap vechi şi mâncat de carii. Dau cu degetul pe el. Constat că stratul de praf e mai mare de 1 cm. Dau din cap, dar totuşi sunt fericit şi nu ştiu de ce. Încerc să caut, raţional, o explicaţie logică stării mele de fericire dar nu găsesc. Mă văd nevoit să trec în sfera lucrurilor ce există dar nu pot fi gândite. Sunt fericit pentru că mi se oferă pentru prima dată posibilitatea să am în grjă o casă întreagă, să transpir muncid din zori pentru a face ceea ce este de făcut, să nu am apă curentă, să merg la WC în capătul grădinii chiar, să mă scald cu apă rece, să gătim la foc de lemne. Cu alte cuvinte, sunt fericit pentru că am ocazia să gust viaţa aşa cum ea ar trebui să fie, să mă pot bucura de rodul muncii mele, să mânânc cina cu fruntea transpirată şi murdar ca un miner. Încep să-mi sădesc şi eu copacul!

va urma…..

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: