Despre rugaciune


Nu este uşor a vorbi despre rugăciune, având în vedere că aceasta este o realitate personală, o realitate intimă, iar despre lucrurile intime este dificil să vorbeşti. Rugăciunea nu se dobândeşte prin înţelepciune, deoarece se adresează sferei celei mai profunde a vieţii spirituale. De aceea, un discurs despre rugăciune se adresează în primul rând celor care au experimentat deja această realitate, chiar şi într-un mod foarte superficial. Cum am putea să explicăm gustul unui ananas unei persoane care nu a gustat niciodată acest fruct?

Rugăciunea este punctul de întâlnire cu Dumnezeu, deci este o experienţă de credinţă, prin intermediul căreia se poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, o cunoaştere experimentală, nu una intelectuală. Faptul de a-l cunoaşte în mod direct pe Cel ce ne-a creat este o necesitate fundamentală a fiinţei umane, necesitate ce ar trebui să devină dorinţă arzândă. Rugăciunea este expresia cea mai profundă a dorinţei de Dumnezeu, o dorinţă care există în orice om, binenteles la nivele diferite de tangibilitate, însă aceasta există, în virtutea faptului că fiecare om poartă în sine imaginea divinităţii. Această imagine doreşte să se unească cu creatorul ei şi astfel ia naştere această dorinţă de Dumnezeu.

Într-o ală perspectivă trebuie menţionat că rugăciunea nu este un medicament anti-depresiv sau anti-stress. Rugăciunea nu ne face neapărat să ne simţim mai bine, ci rolul ei ar fi acela de a ne trezi din somnul nostru letargic şi a ne face conştienţi de păcatele noastre.

Vorbind despre rugăciune nu putem trece cu vederea un aspect cu totul deosebit, şi anume raportul dintre rugăciune şi teologie. Din păcate, de multe ori putem observa cum teologia devine doar un simplu conţinut gnoseologic, o simplă ştiinţă, o simplă bază de date pe care teologul o adoperează în momente bine definite. Astăzi, mai mult ca oricând, această mentalitate trebuie depăşită! Singura formulă pe care Isus ne-a lăsat-o în mod direct a fost o rugăciune, nu o formulă dogmatică. Aceasta ne arată în mod clar că în ceea ce priveşte credinţa, pe primul loc este rugăciunea. Astfel, rugăciunea se conturează ca un loc privilegiat pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Când în acest loc privilegiat se întâlnesc mai mulţi oameni cu aceeaşi dorinţă de a vedea faţa lui Dumnezeu, ia naştere liturgia. Din păcate, mulţi reduc liturgia la un simplu ritual magic, fără să îşi dea seama că aceasta ne pune în contact cu o realitate, singura Realitate cu adevărat adevărată şi care contează, care ne asigură fericirea. De aceea, nu Dumnezeu are nevoie de liturgia noastră, ci noi avem nevoie de aceasta ca instrument prin care ne putem ridica spre contemplarea feţei divine.

Locul privilegiat unde de întâlnire cu Dumnezeu este inima fiecărui om, iar adevărata rugăciune izvorşte din profunzimea inimii. Acesta este un aspect extrem de important al rugăciunii, întrucât deseori omul este prins de un entuziasm indefinibil pentru rugăciune. Acest entuziasm nu poate fi de durată, iar când acesta dispare, poate dispărea şi înâlnirea noastră cu Dumnezeu prin rugăciune. Prin urmare, acest entuziasm trebuie să prindă rădăcini în profunzimea inimii, astfel încât dorinţa de a-L întâlni pe Dumnezeu să rămână constantă.

Rugăciunea, văzută depositum fidei prin excelenţă, are şi o profundă dimensiune critologică. Cristos s-a făcut om ceea ce presupune că întreaga mea umanitate poate deveni loc de întâlnire cu Dumnezeu, deci rugăciune. Prin urmare, rugăciunea trebuie să angreneze şi corpul, iar în această cheie trebuie interpretate şi toate gesturile corporle din timpul liturgiei. Fiecare gest în sine este o rugăciune şi au o porfundă încărcătură spiriutală. De multe ori, corpul ajută sufeltul să se trezească din letargie, iar în acest sens tăcerea şi postul devin ele însele rugăciune. Într-un mod asemănător trebuie înţeles şi celibatul: acesta este un mod re dugăciune. Cei care aleg celibatul în vederea unei funcţii, ca un sacrificiu uman sau ca o simplă exigenţă a sacerdoiului ar trebui să îşi reevalueze alegerea făcută, pentru că dacă celibatul a fost ales pentru aceste motive, acesta va deveni o pacoste, o povară mult prea grea.

O greşeală aproape fatală ce se poate comite referitor la rugăciune, ar fi aceea de a crede că aceasta este ceva absolut natural şi vine de la sine. Uneori rugăciunea poate fi ceva natural, dar de multe ori rugăciunea înseamnă luptă şi osteneală. Chiar dacă rugăciunea are o dimensiune evident naturală, aceasta nu înseamnă că actul de a se ruga vine în mod natural, pentru că natura noastră umană este coruptă de păcat, drept pentru care, nu se va opri asupra ei în mod natural. În primul rând există lupta pentru a ne convinge de importanţa rugăciunii iar apoi există lupte pentru a găsi timpul, spaţiul şi starea de spirit necesare pentru rugăciune. Mai mult, ciar şi când omul doreşte să se roage, duşmanii vor încerca să-l oprească. De aceea, rugăciunea nu va fi niciodată o „posesie” a omului sau un lucru cucerit de om, ci este o dinamică eternă ce trebuie reînnoită zi de zi. Astfel în viaţa oricărui om, apar şi perioade de ariditate, când rugăciunea trece prin peroade de obscuritate. În aceste cazuri, rugăciunea devine o luptă împotriva descurajării. În aceste momente este nevoie, mai mult ca oricând, de invpcarea Sfintei Treimi, întrucât rugăciunea este şi un dar al Spiritului Sfânt.

În final, cred că este legitim să ne întrebăm unde ne duce rugăciunea? Scopul rugăciunii este acela de a ne pune în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni, şi nu acela de a ne face virtuoşi. De aceea, chiar şi în rugăciunea personală, oamenii din jurul nostru trebuie să fie prezenţi, întrucât rugpciunea este deschidere spre alteritate. Cuvintele pe care le rostim în taina inimii noastre se unesc cu acelea rostite de ceilalţi oameni în cămăruţa inimii lor, iar astfel se conturează comuniunea de care vorbeam. Acest principiu al comuniunii capătă valenţe mult mai profunde atunci când vorbim de rugăciunea comunitară, făcută în seminarii, biserici, mănăstiri, dar şi în fiecare familie. Faptul că mai multe persoane rostesc aceleaşi cuvinte, deja denotă o oarecare comuniune!

Ultimul stadiu al itinerariului rugăciunii este acela de a deveni noi înşine rugăciune şi nu doar să ne rugăm. Rugăciunea nu trebuie să mai fie un moment al zilei ci toată viaţa noastră trebuie să se trnasforme în rugăciune.

În cele din urmă, nu trebuie pierdut din vedere că Spiritul Sfânt se roagă în noi, iar noi nu trebuie să facem altceva decţt să conştientizăm acest lucru fundamental, întrucât dacă nu reuşim acest lucru, totul rămâne la stadiul de cuvinte goale. După cum am vpzut, rugăciunea este o luptă personală, dar în acelaşi timp rămâne un dar de la Dumnezeu care trebuie cerut cu înflăcărare şi perseverenţă în fiecare zi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: