„Orientalium Ecclesiarum” si renasterea Bisericilor orientale


Prin negura timpului scurs cu o rapiditate evazivă, cei care se interesează azi de istoria Bisericii, fie aceştia preoţi sau laici, tind să vadă în Conciliul Vatican II un eveniment major care a schimbat, din temelii, faţa Bisericii. Şi totuşi, Conciliul Vatican II nu este doar un punct din trecutul Bisericii spre care ne intoarcem adesea privirea derutată pentru a-l analiza, a-l evalua şi a trage concluzii, adesea pripite! Conciliul face parte incă din prezentul nostru, multe dintre normele stabilite de acesta nefiind puse incă în practică, sau au fost puse în practică într-un mod eronat, perpetuându-se în uzul liturgic ceea ce Conciliul desemna drept „excepţii”, astfel încât marea masă a oamenilor percepe acele „excepţii” drept fiind regula generală, în timp ce regula generlă este considerată o „excepţie”.

Conciliul Vatican II poate fi definit drept fiind „schimbarea la faţă” a ecleziologiei, aceasta suferind numeroase schimbari, nu dogamtice, ci de atitudine, favorizând, prin trecerea de la viziunea exclusivistă la o viziune mult mai echilibrată (ce tinde să devină, din păcate, o viziune relativistă), dialogul cu bisericile creştine ne-catolice şi cu ne-creştinii, dar, mai ales, renaşterea bisericilor orientale catolice. În acest sens, un punct de cotitură pentru bisericile orientale a fost promulgarea, la 21 noiembrie 1964, a decretului despre bisericile orientale catolice, Orientalium Ecclesiarum. În cele ce urmează, vom trata articolele acestui decret care au dus la o schimbare substanţială a viziunii asupra bisericilor orientale catolice.

Pentru a nu mina, încă de la început, înţelegerea acestui document magisterial, se cuvine a porni la drum printr-o clarificare terminologică ce vizează chiar articolul 2 al decretului Orientalium Ecclesiarum. Acest articol urmează linea terminologică a conciliului şi propune o relaţie de echivalenţă între termenii „biserici particulare” şi „rituri”. Această terminologie nu mai este valabilă astăzi, lucru ce creează mari confuzii în rândul multora. Termenul „biserici particulare” se referă astăzi la diferitele diceze şi exarcate. Astfel o „biserică particulară” nu se identifică cu un rit oriental în întregime. De asemenea, un rit, nu se mai identifică astăzi cu o biserică sui iuris. De exemplu, ceea ce numim noi astăzi „rit bizantin” poate include mai multe biserci sui iuris, ca de exemplu Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică sau Biserica Greco-Catolică Ucraineană, amandouă biserici sui iuris.

Noua viziune ecleziologică propusă de Conciliul Vatican II conferă bisericilor orientale o mai mare demnitate. Această nouă viziune poate fi deja observată în Constituţia apostolică despre Biserică Lumen Gentium, la artocolul 23, unde se vorbeşte despre relaţia dintre diferitele biserici fondate de apostoli şi care au continuat să se dezvolte într-un mod original. Prin intermediul Suveranului Pontif, care este garantul comuniunii ecleziale, aceste biserici sunt unite organic între ele. Această unitate organică are în vedere două aspecte: „unitatea credinţei”, adică un comun depositum fidei, şi „unica structură divină a Bisericii Universale”, ceea ce presupune continuitatea apostolică. În cadrul trasat de aceste două aspecte fundamentale ale ecleziologiei moderne, diferitele biserici se bucură de autonomie având o disciplină proprie, structuri proprii, uz liturgic şi patrimoniu teologic proprii.

Această viziune este explicitată şi aplicată bisericilor orientale prin intermediul primelor 11 articole ale decretului Orientalium Ecclesiarum, acestea formând partea ecleziologică a decretului. Noutatea majoră a acestui document trnaspare încă din articolul 3, unde se vorbeşte despre o „demnitate egală” a diferitelor biserici aflate în comuniune deplină cu urmaşul lui Petru. Nici o biserică nu este superioară alteia în virtutea ritului, astfel fiind abolită concepţia superiorităşii ritului latin asupra celui grec, principiu impus în Biserica Catolică de Papa Benedict al XIV-lea. Această „deminitate egală” între diferitele biserici, conferă fiecărei dintre ele de a conduce misiuni în alte teritorii, lucru specificat clar în decret, însă acesta este unul dintre punctele care aşteaptă încă punerea sa în practică. După acest principiu de bază novator, decretul Orientalium Ecclesiarum tratează problema Patriarhatelor. În primul rând patriarhul este un episcop şi, ca arare, are toate drepturile şi obligaţile oricărui alt episcop, însă, în calitate de Patriarh, are putere asupra tuturor episcopilor din propriul teritoriu, rămânând însă „neatins primatul Pontifului Roman”.

În articolul 9 sunt explicitate rolul Patriarhilor şi atribuţile acestora. Patriarhul îşi conduce credincioşi ca „părinte şi cap”. Acest aspect are profunde rezonanţe biblice, făcând referire la Avraam, Isac şi Iacob care au fost „părinţii şi capii” unui popor. Prin urmare, conciliul reevaluează importanţă patriarhilor, cerând ca aceştora să le fie recunoscute toate drepturile pe care cele şapte concilii ecumenice le-a conferit lor! Patriarhii pot alege episcopi în cadrul teritoriului lor şi să creeze eparhii noi, Suveranului Pontif fiindu-i totuşi rezervat dreptul de a interveni în cazuri particulare. Aceste intervenţii papale pot avea diferite înfăţişări, de la alegerea directă până la o simplă confirmare sau consens.

În fine, Biserica Greco-Catolică este important paragraful 10, în care se stipulează că toate cele spuse despre Patriarh, este valabil şi pentru arhiepiscopii majori.

Articolele 12-18 se referă la disciplina sacramentelor. În ceea ce priveşte sacramentele de iniţiere, bisericile orientale sunt îndemnate să revină la rânduielile străvechi ale administrării acestor sacramente. Din punct de vedere sacramental, sunt valide toate sacramentele conferite de preoţii catolici, atât latini cât şi orientali, însă, pentru a salvagarda convieţuirea armonioasă a diferitelor rituri, preoţii şi episcopii sunt îndemnaţi să urmeze prevederile dreptului comun şi particular, pentru a păstra, deopotrivă, liceitatea sacramentelor conferite.

O atenţie sporită merită acordată pargrafului 18, care tratează problema căsătoriilr mixte. În spiritul decretului Orientalium Ecclesiarum, termenul „căsătorie mixtă” se referă la căsătoria dintre un credincios catolic oriental şi un credincios necatolic oriental. În acest context trebuie să aducem în discuţie şi Unitati Redintegratio 15, paragraf ce proclamă validitatea sacramentelor conferite de miniştrii bisericilor ortodoxe. Prin urmare, căsătoria oficiată de un preot ortodox este validă, astfel încât, pentru ca o căsătorie mixtă să fie validă, este de ajuns prezenţa unui preot. Totuşi acest aspect nu trebuie interpretat într-un mod relativist!! Partea catolică din cadrul unei căsătorii are datoria morală de a se cununa în cadrul Bisericii Catolice, şi, doar acolo unde sunt motive bine întemeiate, cununia să se facă în bisericile necatolice. Aceste prescripţii nu ţineau însă cont de posibilitatea unei căsătorii între un catolic latin şi un necatolic oriental. Astfel, la 22 februarie 1967, Congregaţia pentru Bisericile Orientale a intervenit pe lângă Sfântul Scaun, stabilind că aceeasi lege este valabilă şi pentru situaţia sus menţionată.

Paragrafele 19-23 sunt dedicate cultului divin. Normele decretului nu aduc însă noutăţi considerabile, astfel încât nu vom insista prea mult pe acest aspect, preferând să tratăm doar aspectele în care au existat schimbări majore. Merită însă aminit articolul privitor la data celebrării Paştelui, pentru a menţine armonia şi echilibrul între creştini, dă Patriarhilor posibilitatea de a celebra Paştele în aceeaşi duminică cu necatolicii.

Trecm astfel la una dintre problemele stringente ale creştinătăţii de astăzi, o rană încă deschisă şi un foc încă nestins complet: relaţia cu „bisericile separate”, aspect tratat de articolele 24-29. Şi în acest caz, terminologia conciliară a fost depăşită, astăzi preferându-se termenul „biserici surori” în locul termenului „biserici separate”.

În prima parte a secţiunii dedicate relaţiei cu bisericile surori, părinţii conciliari vorbesc despre îndatoririle Bisericilor orientale catolice faţă de fraţii despărţiţi subliniindu-se că aceştia trebuie să promoveze unitatea creştinilor, în primul rând prn rugăciune şi exemplul vieţii, după cum se menţionează şi în decretul Unitatis Redintegratio. De asemenea, pentru o mai bună relaţie cu fraţii necatolici, catolicii orientali sunt îndemnaţi la păstrarea cât mai fidelă a tradiţilor orientale, la colaborare şi stimă frăţească „a lucrurilor şi a oamenilor”. Laicilor necatolici care doresc să intre în comuniune cu Suveranul Pontif le este cerută doar simpla profesiune de credinţă. În cazul că anumiţi preoţi necatolici vor dori să intre în comuniune cu Roma, acestora le este recunoscut sacerdoţiul, în virtutea faptului că Biserica Catolică recunoaşte drept valide, toate tainele administrate în bisericile ortodoxe.

A doua parte a secţiunii dedicate relaţiei cu bisericile surori, tratează problema comunicarea în cele sfinte. Acest aspect este extrem de complex incluzând un principiu ecleziologic şi unul soteriologic. Din punct de vedere ecleziologic, este clar faptul că între catolici şi necatolici nu există o comuniune deplină, drept pentru care un catolic şi un necatolic nu pot celebra împreună. Principiul soteriologic are în vedere sfintele taine ca şi mijloace ale mântuirii, prin urmare acestea trebuie să fie accesibile tuturor credincioşilor, cu atât mai mult cu cât Biserica Catolică recunpaşte validitatea sfintelor Taine administrate în bisericile ortodoxe. Prin urmare, credincioşii catolici de bună credinţă pot Spovada, Împărtăşania şi Maslul de la preoţi necatolici, atunci când aceştia se află în imposibilitatea fizică sau morală de a ajunge la un preot catolic. Această normă este valabilă şi vice-versa. De asemenea catolicii pot folosi locurile de cult ale ortodocşilor, binenţeles cu acordul autorităţilor ecleziale compente, între bisericile surori stabilindu-se astfel şi o comuniune extrasacramentală, care permite, de exemplu, unui preot catolic să asiste la diferite oficii liturgice înntr-o biserică necatolică. Cu toate acestea, principiul ecleziologic enunţat anterior, rămâne valabil, astfel încât concelebrarea este interzisă atâta timp nu există comuniune deplină.

Încheierea decretului notează că toate aceste norme sunt valabile până când Biserica Catolică şi Bisericile Orientale necatolice vor ajunge la plinătatea comuniunii. Acest lucru nu înseamnă că actualele Biserici orientale catolice vor dispărea în acel moment, cum sunt tentate anumite cercuri să creadă, ci că acestora le vor reveni alte norme disciplinare, în concordanţă cu ipotetica noua situaţie.

Iată deci că pentru Bisericile orientale, Conciliul Vatican II a însemnat practic o nouă renaştere, întrucât acestea au devenit egale în demnitate cu Biserica latină, Patriarhilor orientali revenindu-le majoritatea drepturiulor oferite lor de cele şapte concilii ecumenice din primul mileniu. Faptul că Biserica Română Unită a fost de curând ridicată la rangul de Arhiepiscopie Majoră este o mărturie clară că acest conciliu continuă să fie pus în aplicare, astfel încât nu ne putem referi la acesta ca la un eveniment dint recut, ci, mai mult, ca la un prezent ce trebuie trăit într-un mod responsabil!

Dan Pătraşcu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: