Incultura si ignoranta protestului


Negura uitării a început deja să se aşeze lin pe scandalul iscat de profeorii italieni ai universităţii La Sapienza, care, probabil mânaţi de un orgoliu mult prea mare şi o dorinţă exacerbată de autoafirmare, s-au opus cu succes vizitei Papei Benedict XVI la instituţia de învăţământ menţionată adineauri, astfel încât vizita a fost anulată în cele din urmă. Motivaţia profesorilor era aceea că urmaşul lui Petru s-ar opune progresului ştiinţific, pe baza unor afirmaţii făcute de Joseph Ratzinger cu vreo 15 ani în urmă. În numărul trecut al revistei, domnul Alex Bogdan Duca a publicat un articol referitor la aceste triste evenimente, articol care avea ca punct focal grupul protestatar. În acele momente, domnul Duca ne-a oferit tuturor un răspuns „la cald” în ceea ce priveşte această problemă. La două luni după acel protest injust până la urmă aş dori să dau un răspuns „la rece” aceleiaşi probleme dorind să arăt că gândirea ratzingeriană în ansamblul ei nu se opune nicidecum progresului ştiinţific, ci este un adevărat elogiu adus raţiunii.

Problematica referitoare la raportul dintre credinţă şi raţiune este omniprezentă în scrierile şi conferintele lui Joseph Ratzinger, sub forma metaforei „Dumnezeul credinţei şi dumnezeul filosofilor”. Făcând radiografia istorico-filosofică a acestor două realităţi, percutantul teolog german ne arată cum creştinismul, la începuturile sale, s-a impus tocmai datorită acordării unei atenţii sporite laturei raţionale a trăirii religioase şi că, o dată cu trecerea secolelor, tendinţa de a re-instaura o prăpastie de netrecut între credinţă şi raţiune a devenit din ce în ce mai pregnantă, ajungând să fie din nou o ameninţare reală pentru creştinismul însăşi.

Creştinismul s-a născut în perioada de punct culminant a unei demitizări a religiilor. Este îndeajuns să amintim noua structură morfologico-funcţională pe care Platon a dat-o miturilor! Acestea nu mai erau o povestire sacră ci doar un instrument raţional folosit pentru a conferi mai multă persuasivitate discursului filosofic. De asemenea, în acea perioadă era în vogă tripla distincţie între theologia mythica, theologia civilis şi theologia naturalis, propusă de Marcus Terentius Varo. Teologia mitica era apanajul poeţilor şi avea ca obiect miturile. Nesatisfăcând necesitatea umană de e explica raţional anumite aspecte ale religiei, acest tip de teologie nu era luat în seamă în acea vreme. Teologia naturală era specifică filosofilor şi încercă să explice raţional totul, iar din această cauză avea un caracter elitist, nefiind accesibilă tuturor. Rămânea deci aşa-zisa teologie civilă accesibilă pentru toţi oamenii, care însă consta doar într-un anumit număr de rituri pe care cetăţenii erau obligaţi să le săvârşească, dar acestea deveniseră doar o simplă obişnuinţă, lipsită aspectul spiritual.

În aceste condiţii creştinismul trebuia să facă extrem de rapid o alegere clară, în favoarea unuia sau altuia din aceste trei aspecte ce caracterizau viaţa religioasă a Imperiului Roman din acea vreme. În cele din urmă, creştinismul a ales: s-a pus de partea dumnezeului filosofilor, împotriva zeităţilor vremii, definitivând procesul de demitizare început cu câteva secole în urmă. Însuşirea filosofiei ca element fundamental al religiei creştine a fost, în aceeaşi măsură, şi expresia unei necesităţi de ordin misionar al bisericii primare, întrucât mesajul evanghelic trebuia propovăduit unei culturi eleniste, cu totul diversă de conextul ebraic în care a trăit Cristos.

Totodată trebuie menţionat că, deşi biserica primară a optat pentru filosofie, aceasta nu a preluat pur şi simplu ideea de divinitate care era „la modă” în acele vremuri, ci a adoperat o transformare a acesteia. Astfel, deşi expirmat într-un mod raţional, Dumnezeu nu era doar un concept, un principiu, o cauză primă, o realitate autarhică ce excluderelaţionarea cu ceea ce este exterior ei, ci devine iubire absolută, iubire care crează şi se relaţionează în mod direct cu omul.

Apoi datorită importanţei acordate laturii raţionale în exprimarea trăirilor religioase, fără a trece cu vedere latura pur spirituală, creştinismul a devenit o problemă de adevăr, devenind expresia cea mai accesibilă a Adevărului absolut. Datorită acestui fapt, la care se adaugă şi o moralitate trăită intens, atât la nivel individual, cât şi la nivel comunitar, creştinismul a reuşit să se impună treptat ca unica religie viabilă din spaţiul cultural impregnat de cultura elenistă. Prin urmare, succesul bisericii primare a constat în această osmoză vitală dintre raţiune, devoţiune şi morală.

După 1000 de ani, această soluţie a sărit în aer datorită filosofiei moderne. Începând cu Descartes, realitatea se rezuma doar la ceea ce putea fi dovedit printr-un proces cvasi matematic. Kant a fost promotorul fragmentării metafizicii, Dumnezeu devenind o realitate exilată în dimensiunea extraraţională a realităţii, dând astfel naştere agnosticismului. Mai apoi, Schleiermacher, deşi credincios, a promovat ideea conform căreia trăirea religioasă aparţine exclusiv sferei semtimentale, adâncind astfel prăpastia dintre credinţă şi raţiune.

Ceea ce Ratzinger a încercat mereu să facă a fost afirmarea clară că între aceste două realităţi nu trebuie să existe o prăpastie, ci o colaborare reciprocă, arătând că raţiunea pură autoexilează persoana umană exclusiv în sfera materialului, la fel cum credinţa lipsită de orice formă raţională devine un simplu sentimentalism. Teologul bavarez, începând de la primele sale conferinţe din anii 50 şi până astăzi nu a făcut altceva decât să afirme că între credinţă şi raţiune trebuie să existe colaborare şi ascultare reciprocă. Să însemne aceasta oare că actualul Papă se pune împotriva progresului ştiinţific?

Personal, mă îndoiesc că lucrurile ar sta chiar aşa. Pentru a îmi susţine punctul de vedere menţionez următorul lucru, pe care îl preiau din cartea Fede, veritţ e toleranza, ce poartă semnătura lui Ratzinger: în anul 1927 a avut loc un vestit dialog între Heisenberg, Wolfgang Pauli şi Paul Dirac de o parte, şi un grup de studenţi de altă parte. Concluzia celor trei mari fizicieni a fost că o diastază totală între raţiune şi credinţă ar conduce la nişte atrocităţi inimaginabile. Dacă ne uităm atent la anul în care această concluzie a fost trasă şi la ceea ce a urmat în istorie…am putea spune că aceste cuvinte au fost de-a dreptul profetice. Prin urmare, argumentaţia grupului protestatar din cadrul universităţii La Sapienza mi se pare cel puţin nefondată şi nedemnă de nişte veritabili oameni de ştiinţă, care înainte de a afirma ceva, se documentează cu atenţie. Mă întreb, oare câte din cărţile lui Ratzinger au trecut, chiar şi în grabă, prin mâinile acelor protestatari?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: