Capcanele istoriei


Fiecare ştiinţă are capcanele şi limitele ei. Istoria nu este o excepţie! Pe lângă fotbal, arpoape orice român consideră că se pricepe la istorie şi, mai ales, la interpretarea acesteia. Acumularea cantitativă a unor informaţii istorice nu face pe nimeni istoric, mai ales în măsura în care această acumulare este fragmentară şi epidermică.

Capcana cea mai periculoasă care se aşterne în faţa pseudo-istoricilor este cea a absolutizării unei idei istorice, a unui singur izvor, sau doar a anumitor izvoare care sunt pe placul celui care le interpreteaza. Tind să numesc această capcană: tirania izvorului. Cei care cad în această capcană devin sclavii unui singur izvor istoric şi interpretează întreaga realitate la lumina acestuia, fără a-şi da seama că astfel nu pot fi credibili şi, în nici un caz, ştiinţifici.

Dacă istoria modernă ne-a învăţat ceva, acesta „ceva” este faptul că evenimentele istorice nu pot fi judecate exclusiv prin prisma non-culorilor. Un eveniment istoric nu este doar alb, la fel cum nu poate fi doar negru. O altă capcană ce se întinde în faţa neavizaţilor este aceea de a eticheta orice eveniment istoric drept pozitiv sau negativ. Aş numi această capcană: tirania contrarilor. Cei care cad în această capcană devin fundamentaliştii tezelor şi anti-tezelor, îşi dau în cap unii altora fără a avea înţelepciunea necesară pentru a trece la o sinteză a istoriei.

Aceste capcane ale istoriei au presărat, şi contiună să presară, drumul anevoios al discuţiilor dintre ortodocşi şi greco-catolici. Atât unii cât şi ceilalţi au căzut din belşug în aceste capcane. Ortodocşii (fundamentalişti) scot mereu în evidenţă frauda morală prin care a luat naştere Biserica Română Unită. Din punctul lor de vedere, actul unirii a fost o trădare a neamului şi a legii strămoşeşti, un pact cu diavolul pentru a trece o punte iluzorie a istorei. Practic, prin unirea lor, greco-catolicii au făcut jocul ungurilor, subminând sentimentul de apartenenţă religioasă a românilor. De asemenea, conform „istoricilor ortodocşi”, cei care au refuzat să se unească cu Roma au fost obligaţi să facă acest lucru prin intermediul generalului von Buccow şi a tunurile sale, sintamgmă devenită deja un loc comun al „istoriografiei” ortodoxe. Date fiind aceste „realităţi de netăgăduit”, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice în toamna anului 1948 a fost un act legitim prin care s-a reparat o „nedreptate istorică”. Prin urmare, conform ortodocsşilor fundamentalişti, greco-catolicii nu sunt demni de respect, sunt ultimii oameni ai societăţii iar sufletele lor se vor căzni în focul etern al iadului.

De cealaltă parte, discursul istoric greco-catolic prezintă unirea în termeni elogioşi, considerându-o singura cale de salvare a poporului român. Se subliniază faptul că prin această unire cu Biserica Romei, românii au primit drepturi şi au avut acces la cultura vremii, fiindu-le deschise şcoliile din Viena şi Roma. În aceeaşi măsură, istoriografia greco-catolică insistă pe faptul că unirea a fost, în primul rând, o unire cu adevărata credinţă iar astfel, motivul imediat al unirii nu a fost cel socio-politic, ci cel doctrinar. Mai mult, pentru a arăta că, de facto, unirea în credinţă cu Biserica Romei nu s-a realizat doar o dată cu anul 1700, anumiţi istorici greco-catolici încearcă să arate cum mai toţi domnitorii Moldovei şi a Ţării Româneşti au avut soţii şi rude catolice, sau întreţineau relaţii extraordinar de bune cu papalitatea. Desigur, punctul de maximă portanţă a acestui tip de discurs este Şcoala Ardeleană şi importanţa acesteia pentru iluminarea poporului român. Astfel, Biserica Greco-Catolică s-a dezvoltat ca o biserică a românilor, o biserică ce şi-a adus aportul considerabil la Marea Unire din 1918 şi care a fost desfiinţată abuziv în 1948. În cele din urmă, după redobândirea libertăţii în urma Revoluţiei, Biserica Greco-Catolică continuă să fie persecutată prin neretrocedarea bunurilor sale şi prin nepăsarea forurilor guvernamentale, legislative şi juridice.

În esenţă, cam acestea ar fi temele fundamentale ale discursurilor istorice ortodoxe şi greco-catolice, discursuri amprentate atât de tirania izvorului cât şi de tirania contrarilor. Din punctul de vedere al ortodocşilor, greco-catolicii sunt răi, iar din puntul de vedere al greco-catolicilor, orotodocşii sunt incurabili. Amândouă părţi susţin, în mod evident, că adevărul se află numai de o parte a baricadei.

Privind obiectiv aceste două moduri de a vedea istoria, un cercetător avizat îşi va da seama că de ambele părţi există atât adevăruri cât şi falsificări. Unirea de la 1700 nu a fost o trădare, la fel cum nu a fost o alegere excepţională. Mai exact, a existat o contradicţie destul de serioasă între ceea ce se dorea iniţial şi ceea ce s-a realizat de fapt. Referitor la generalul Buccow, lucrurile trebuiesc nuanţate: e drept că a dărâmat mănăstiri, dar motivul principal nu a fost trecerea forţată la Biserica Greco-Catolică, ci înăbuşirea unei răscoale conduse de călugărul Sofronie care, volens nolens, a inceput să implice interesele Rusiei. Din acest motiv, această răscoală devenise extrem de periculoasă pentru Imperiul Habsburgic. Rolul Şcolii Ardelene, a cărei reprezentanţi de marcă erau greco-catolici, în edificarea unei conştiinţe de sine a neamului românesc nu poate fi pus la îndoială, dar, în acelaşi timp, reprezentanţi ai acestei Şcoli au deplâns excesiva latinizare spre care pornise Biserica Greco-Catolică. Actul de desfiinţare a Bisericii Greco-Catolice a fost unul abuziv, iar tratamentul căruia au fost supuşi credincioşii, preoţii şi eposcopii greco-catolici a fost unul inuman, dar, în acelaşi timp, anumiţiti preoţi ortodocşi au fost supuşi unor tratamente asemănătoare. Desigur, în această privinţă se pot face clarificări ulterioare: procentual vorbind, numărul greco-catolicilor ce au suferit în închisori este mai mare decât cel al ortodocşilor; motivul pentru care greco-catolicii au fost închişi a fost nerenunţarea la confesiunea lor, în timp ce motivul arestării mai multor ortodocşi l-a constituit trecutul lor legionar. Din această categorie face parte ÎPS Bartolomeu Anania care a fost arestat datorită convingerilor sale legionare dar, la scurt timp, a căzut la învoială cu guvernul comunist şi vârtejul istoriei l-a găsit deodată în Statele Unite. Aceste nuanţe pot fi luate în consideraţie, dar nu trebuiesc absolutizate. În cele din urmă, greco-catolicii erau doar o parte din marea masă de oameni care a suferit în închisorile comuniste. Închisorile i-a unit pe oameni, nu i-a dezbinat şi mai mult. Spre exemplu poate fi dat faptul că Nicolae Steinhardt a fost botezat prin concelebrarea a doi preoţi, unul greco-catolic şi unul ortodox. Aceştia nu au stat să discute că nu ar trebui să celebreze împreună o Sfântă Taină şi alte asemenea absurdităţi.

Prin urmare, a căuta adevărul istoric exclusiv de o parte este o atitudine anti-istorică, la fel cum afirmarea faptului că acesta se află exclusiv de partea pe care o reprezentăm noi este, de asemenea, o atitudine anti-istorică. Atât ortodocşii fundamentalişti cât şi greco-catolicii trebuie să renunţe la paradigma lor exclusivistă de interpretare a istoriei. Acest lucru nu este deloc simplu, întrucât în trecut se află propria noastră rădăcină identitară şi, dacă aceasta este pusă sub semnul îndoielii, este normal să ne simţim atacaţi şi să reacţionăm cu aceeaşi atitudine, respectiv de a pune sub semnul întrebării anumite realităţi ce se află dincolo de baricadă. Însă, după mai bine de 300 de ani de confruntări, cred că a venit vremea să ne trăim cu toţii mai intens credinţa în Hristos care ne învaţă să răspundem mereu cu iubire.

Aceste conflicte a istoriografiilor ortodoxe şi greco-catolice sunt doar nişte false conflicte întreţinute de o mândrie exacerbată şi lipsite în totalitate de orice valenţă ştiinţifică. Ştiinţa istorică nu se defineşte prin posesia unui anumit bagaj de date istorice pe care apoi le putem aranja după chipul şi asemînarea noastră, ci printr-o căutare personală sinceră şi fără prejudecăţi, printr-o coerenţă impecabilă în trecerea de la expunerea datelor la interpretarea lor şi printr-o logică transparentă.

În fine, un alt lucru extrem de important este acceptarea realităţilor prezentului. Indiferent care ar fi fost motivele obiective pentru unirea cu Biserica Romei din 1697-1700, important este că în zilele noastre există această entitate eclezială care se numeşte Biserica Română Unită, o biserică ce s-a implicat activ în vederea edificării identităţii neamului românesc şi care încearcă să-şi continue, şi în zilele acestea, misiunea sa. Această realitate nu poate fi pur şi simplu ştearsă cu buretele sau adusă la tăcere prin calomnii şi acuze nefondate. De aceea cred că, în primul rând, bunul simţ, apoi trăirea reală a valorilor confesiunii din care facem parte, trebuie să ne conducă pe toţi spre o colaborare fraternă în vedere depăşirii crizei de religiozitate prin care trece lumea modernă, căci disputele confesionale nu fac altceva decât să adâncească şi mai mult această criză.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: