Un răspuns creştin nihilismului etico-religios


Introducere

Putem spune despre secolul trecut că este secolul în care s-a născut, a crescut şi s-a stins sub semnul distructiv al ideii morţii lui Dumnezeu, o idee care a lăsat urme produnde în conştiinţa umană şi în dezvoltarea umanităţii. Dostoievski spunea că dacă Dumnezeu nu ar exista, totul ar fi posibil şi iată că acei oameni care au trăit ca şi cum Dumnezeu nu ar exista au fost în stare de lucruri „măreţe”: două războaie mondiale, milioane de morţi, permanentele ameninţări atomice, terorism, libertinaj moral etc. Şi dupa toate acestea, orizontul fericit întrezărit de Nietzsche încă nu a ajuns în câmpul nostru vizual, astfel încât oamenii încep să îşi dea seama că drumul acesta nu duce nicăieri. Omul a început să caute un alt drum, să caute certitudini şi, în general, confortul spiritual, adică acea mulţumire care nu poate veni decât din relaţia cu divinitatea. Din aceste cauze, revin în actualitate problemele metafizice şi morale! Astăzi, mai mult ca oricând, omul are nevoie de un far care prin lumina sa să îi indice un alt drum.

În acest punct intră în joc şi creştinismul, care trebuie să fie în măsura de a indica acest nou drum, sau, mai bine zis, un drum vechi pus într-o lumină nouă. Astfel crestinismul trebuie să dea un răspuns nihilismului care a dus în pierzare un întreg secol şi a distrus mii de vieţi.

Răspunsul creştin trebuie căutat cu foarte mare atenţie! Un răspuns prin deconstrucţia critică a nihilismului ar fi inoportun, deoarece omenirea s-a săturat de spiritul distructiv. Acest spirit a marcat întregul secol trecut şi a însămânţat în inima oamenilor respingerea oricărui fel de deconstrucţie. Se poate da un răspuns oportun nihilismului oferind o altă alternativă bine fundamentată şi accesibilă tutoro oamenilor. Unui sistem care neagă, trebuie contrapus un sistem ce afirmă; unui sistem care distruge, trebuie contrapus un sistem care construieşte; unui sistem care devalorizează valorile, trebuie contrapus un sistem ce repropune vechile valori, dar ntr-o lumină nouă.

Pornind de la aceste premise putem spune încă de la început că acest sutdiu nu va fi unul critic, ci unul contructiv, care nu va încerca o distrugere filosofică a conceptelor vehiculate de nihilsm, dar care va încerca să ofere o alternativă viabilă. Dat fiind faptul că acesta se doeşte a fi un studiu filosofic, vom încerca să oferim o alternativă filosofică. De aceea ar fi o greşeală deontologică să folosim ca argumente revelaţia. O astfel de alternativă trebuie să fie o „a doua navigaţie”, adică o alternativă bazată pe forţa raţiunii.

Capitolul I. Nihilismul – privire de ansamblu

Nihilismul este un curent filosofic destul de problematic şi de aceea este foarte dificl să fie definit în mod foarte clar. Pornind de la analiza etimologică putem spune că acest concept provine din latinescul „nihil” ceea ce înseamnă „nimic” şi indică o concepţie sau o doctrină în care totul este negat şi redus la „nimic”. Utilizarea acestui termen nu începe o dată cu Nietzsche, aşa cum am fi tentaţi să credem, deoarece acesta este reprezentantul cel mai important al nihilismului, ci are rădăcini mult mai vechi. Îl întâlnim la sofistul Gorgia care profesează faptul că nu poate exista nimic absolut. În opera sa Despre natură acesta stabileşte trei puncte fundamentale: în primul rând nu există nimic; în al doilea rând, chiar dacă ar exista, acesta nu ar putea fi înţeles de om; şi în al treilea rând, chiar dacă ar fi înţeles de om, nu ar putea fi comunicat celorlalţi[1]. Totuşi aici nu se găseşte în mod explicit cuvântul „hihilism” ci doar ideile care, mai tarziu, vor consacra acest curent.

Prima folosire filosofică autentică a termenului o întâlnim spre sfârşitul secolului al XVIII-lea în cadrul controverselor din jurul idealismului german. Friedrich Heinrich Jacobi acuză idealismul de nihilsm, deaorece acesta tine să anuleze obiectul sensului comun şi este produsul unei activităţi invizinileşi inconştiente a subiectului. Termenul „nihilism” apare într-o scrisoare a lui Jacobi adresată lui Fichte[2].

Termenul îl mai întâlnim apoi în scrierile de tinereţe ale lui Hegel, care, în studiul său Credinţă şi ştiinţă, ia pouziţie în ceea ce priveşte controversa dintre Fichte şi Jacobi, criticându-i pe amândoi. Împotriva lui Jacobi, Hegel afrimă că nihilismul filosofiei lui Fichte este un as metodologic inevitabil. În acelaşi timp îl critică şi pe Fichte, afrimând că nihilismul acestuia este relativ şi incapabil de a ajunge la acea gândire pură în care opoziţia fiinţei să fie depăşită complet[3]. Cu acestea, termenul „nihilism” a intrat definitiv în limbajul filosofic şi in modul de vedea lucrurile, lumea, pe Dumnezeu şi morala.

O clarificare ulterioară a nihilismului ar fi aceea că acesta are un aspect dublu: istoric şi filosofic. Când vorbim de nihilismul istoric trebuie să ne referim la nihilismul rusesc. Problema nihilismului rusesc este amplu tratată de scriitori de la mijlocul secolului al XIX-lea, cum ar fi Tolstoi sau Dostoievski. Primul mare scriitor rusesc care conştientizat publicul larg asupra acestui termen a fost Turgheniev prin romanul său Părinţi şi copii, din anul 1861. Protagonistul este tânărul medic Bazarov şi este descris de autor drept fiind un nihilist. În roman ni se spune că nihilist este omul care nu îşi pleacă capul în faţa vreunei autorităţi, şi care nu acceptă orbeşte nici o idee[4]. Această mentalitate a influenţa mulţi scriitor ruşi, precum Bacunin sau Kropotkin, dar şi pe unii filosofi din Europa Occidentală, cum ar fi M. Striner.

Iniţiatorul nihilismului ca şi curent filosofic a fost Friedrich Nietzsche, care ne dă vestea „eliberatoare”: „Gott ist tot!”, adică „Dumnezeu a murit”. Dumnezeu a murit iar noi suntem cei care l-au ucis. Această teză a morţii lui Dumnezeu aduce cu sine o schimbare fundamentală a lumii şi nimic nu va mai putea fi ca înainte. Toate valorile omenirii au fost aruncate în aer de această veste ce ne-o dă Nietzsche. De fapt, aceasta este definiţia pe care Nietzsche însăşi o dă nihilismului: toate valorile se devalorizează. Dar ce este pus în locul vechilor valori care acum nu mai valorează nimic? În locul acestora este pus omul, însă nu omul aşa cum îl cunoaştem noi ci acel Übermensch, care nu este altceva decât omul care a reuit să se despartă integral de vechile valori, pentru a se autoconstrui într-o libertate deplină. Înaintea deicidului, Dumnezeu era cea mai mare obiecţi împotriva libertăţii. Acest Übermensch ne este prezentat de profetul persan Zarathustra în cartea Aşa grăit-a Zarathustzra.

La Nietzsche putem distinge un nihilism activ şi unul pasiv. Nihilismul pasiv este un stadiu patologic intermediar ce derivă de la constatarea că nu există nici un sens în nimic[5]. Dar acest nihilism pasiv trebuie depăşit de nihilismul activ, care nu este altcvea decât depăşirea definitivă a tuturor vechilor valori. Omul trebuie să aibe curajul să pornească într-o aventură spirituală spre destine de fericire, iar aceasta se realizează în Übermensch, care este un „Freigeist“, eliberat de orice constrângere. Prin aceasta, nihilismul nietzschenean se afirmă mai mult ca un nihilism etico-religios.

Dar nihilismul nu a fost numai o afacere între filosofii germani, acesta devenind obiect de relecţie şi în alte părţi, mai ales în existenţialismul francez reprezentat de gânditori ca Sartre sau Camus. În special Sartre se apropie mult de gândirea lui Heidegger, încercând să aducă fenomenologia lui Hüsserl către orizontul metafizicii. În distincţia sa dintre „în sine“ şi „prin sine“, Sartre pune un accent decisiv pe ideea de Nimic, scriind chir o carte intitualtă Fiinţa şi Nimicul. Nihilismul lui Sartre se manifestă mai mult în câmpul eticii, acesta oprindu-se cu prisosinţă asupra problemei libertăţii. Sartre preia afirmaţia lui Dostoievski conform căreia, dacă Dumnezeu nu ar exista, totul ar fi posibil, şi o transformă în într-o maximă nihilistă: deoarece Dumnezeu nu există, totul e permis! Adică, omul este „condamnat la libertate“.

Şi în gândirea lui Camus, nihilismul are o faţă etică, concretizat în teoria absurdului, ilustrată în mitul lui Sisif.

Tot în cotextul nihilsmului se încadrează si Emil Cioran, filosof romăn naturalizat francez, care şi-a conceput aproape întreaga operă în limba franceză şi care a avut un succes debordant în Franţa, iar, după revoluţie, şi în România. Cioran porneşte de la premiza inexistenţei lui Dumnezeu pentru a-şi construi propriul sistem filosofic bazat pe câteva teme principale cum ar fi: moartea, suferinţa, anxietatea s.a.m.d. Experimentarea acestor trei concepte îl conduce pe om la ideea de ne-fiinţă, de vid. Cioran ne mărturiseşte că deja de la 5 ani a simţit înăuntrul său sentimentul vidului şi al nimicului. Moartea este singurul lucru de care putem fi siguri şi din această cauză aceasta devine coneptul central al filosofiei lui Cioran. Suferinţa este legea supremă care guvernează lumea şi, în acelaşi timp, este o prefigurare a morţii. Suferinţa este o zbatere continuă între viaţă şi moarte şi, dat fiind faptul că moartea este imanentă, întreaga viaţă devine un lanţ de suferinţe. Conform lui Cioran, boala este dovada cea mai clară pentru imanenţa morţii. Acestea au misiunea filosofică de a-l convinge pe om cât de iluzoriu este sentimentul vieţii eterne.

Capitolul II. Nihilimsul etico-religios

Morala a fost mereu unul dintre punctele principale ale civilizaţiei occidentale, fie că vorbim de mentalitatea greco-romană sau de cea iudeo-creştină. Morala l-a ajutat pe om să înfrunte problemele cum simţul răspunderii[6]. Dar, analizând istoria eticii, putem remarca faptul că aceasta a fost mereu strâns legată de metafizică sau de religie. Dar, o dată cu deicidul afirmat de nihilismul nietzschean, este clar că întreaga gândire etică se schimbă. O dată cu suprimarea lui Dumnezeu din viaţa noastră, dispare inclusiv dorinţa de a căuta un scop profund vieţii noastre şi de a da acesteia o orientare escatologică[7].

Întreaga teorie a lui Nietzsche nu este altceva decât un răspuns decadentismului din secolul al XIX-lea. Omul se vedea inserat undeva între pasiunile vieţii şi normele tradiţiei creştine. Omul decadent era deja bolnav, iar această boală era contagioasă. Tratamentul acesteia este încredinţat educaţiei scolastice şi a preoţilor care predică mortificarea pasiunilor corporale pentru ca omul să se lase condus de raţiunea iluminată de credinţă. Or, Nietzsche se opune acestei metode trapeutice spunând, că la urma urmei, astfel omul se îmbolnăveşte mai rău. Pentru a-şi susţine această teză, filosoful german se reîntoarce la epoca artei dorice si a tragediei attice, în care spiritul grec se exprima printr-un dualism structural de apolinic si dionisiac[8]. Dionisiacul este aspectul instinctiv, pasional al vieţii, în timp ce apolinicul reprezintă aspectul ordonat şi raţional. Conform lui Nietzsche, boala omului apare datorită faptului că acesta este constrâns să trăiască doar aspectul apolinic al vieţii, reprimându-şi pasiunile. Astfel, morala creştină intrzice consensul dat instinctelor şi se impune astfel ca o negare a vieţii.

Pentru Nietzsche, nihilismul înseamnă devalorizarea valorilor supreme. O dată cu moartea lui Dumnezeu şi setea de adevăr este redusă pentru că lipsesc cauzele şi finalităţile supreme. Nihilismul moral este pentru Nietzsche este o consecinţă directă a unei disperări gnoseologice. Deaorece nu există un adevăr obiectiv, nu pot exista nici determinări morale de a acţiona într-un anumit mod. Faptul că omul îşi crează şi îşi impune astfel de norme este doar o manifestare a himerelor sale[9].

Nietzsche merge „dincolo de bine şi de rău“! Pentru el nu mai există păcat sau acţiuni ce pot fi considerate bune sau rele. Nu există de fel acţiuni morale, ci doar o valutare morală a acţiunilor pe care şi-o impune omul de unul singur. Acest mecanism nu face altceva decaât să aducă în prim-plan pasiunile corpului pe care omul le urmează deoarece acestea sunt adevăratele instincte vitale. Se deschide astfel o dimensiune ludică a omului care se concretizează printr-o viaţă dedicată plăcerilor care trebuie să ducă la un nou orizont de fericire care se poate realiza doar în Übermensch. Acest Übermensch este omul care s-a desprins total de toate normele morale creştine si de toate idealurile sale himerice pe care omul le-a creat singur, cu ajutorul minţii. Omul trebuie să îşi golească cupa idealurilor umplută de alungul secolelor şi să tindă mereu către ceva mai mult. Omul nu trebuie să se mulţumească cu ceea ce este, aşa cum fac animalele, ci trebuie să îşi orienteze energiile spirituale spre noi orizonturi. Omul nu poate avea o esenţă predeterminată, ci trebuie să-şi găsească propria configuraţie existenţială prin intermediul a ceea ce face şi prin intermediul sensului ce singur îl dă vieţii.[10] Acesta este acel Übermensch pe care îl predică Zarathustra!

Religia prezintă şi ea un real pericol pentru Nietzsche. Fioosoful german cunoaşte bine şi valutează într-un mod pozitiv formele orgiastice ale vechilor religii păgâne şi vorbeşte cu entuziasm de religiozitatea buddhistă. Totuşi, în epoca creştinismului burghez, şi religia îşi arată forma decadentă. Oamenii renunţă la viaţă şi îşi caută refugiul şi simţul siguranţei pentru alegerile lor existenţiale în religie. Oamenii au fost prinşi de mania ascultării şi a resemnării în faţa voinţei divine, iar din această cauză nu este uşor ca omul să se debaraseze de Dumnezeu[11].

Dar pentru a se debarasa de Dumnezeu, Nietzsche se pune să distrugă conceptele metafizicii tradiţionale, cum ar fi: substanţă, fiinţă transcedentală, ontologie, cauză, accidenţi ş.a.m.d. Filosoful german face aceasta prin recursul la fizică unde toată viaţa este redusă la o formă de energie pură. În acest context are loc şi faimosul deicid nietzschenean, văzut drept fiind lucrul cel mai bun ce s-ar fi putut întâmple vreodată umanităţii. O dată cu dispariţia lui Dumnezeu din minţile oamenilor, realizarea Übermensch-ului este mult mai facilă. Astfel se delimitează nihilismul etico-religios, probabil forma cea mai nocivă a nihilismului.

Capitolul III. Răspunsul creştin la nihilismul etico-religios

Dat fiind faptul că am văzut în mod sintetic ce este nihilismul etico-religios, putem da un răspuns creştin acestui curent filosofic, iar acest lucru nu este foarte simplu deoarece trebuie să oferim un răspuns filosofic, nu teologic. Acesta este un aspect foarte important, deoarece în filosofie îl întâlnim pe Dumnezeu ca predicat, la capătul unui lung şi obositor proces reflexiv, iar în teologie Dumnezeu se revelă încă de la început ca subiect[12]. Acest răspuns filosofic este un itinerariu lung şi bogat, astfel încât nu îl putem parcurge cu totul în acest studiu. Prin urmare, ne vom opri asupra a două momente ale acestui itinerariu: limbajul uman şi dimensiunea simbolică.

Experienţa umană capătă o formă conşitenă atunci când aceasta este exprimată prin limbaj, acesta fiind o activitate umană prin excelenţă. Limbajul este un element mediator care îi permite omului să se reidice spre semnificate universale, spre valori spirituale şi spre Dumnezeu, pornind de la experienţa senzorială. Limbajul poate fi privit din trei puncte diferite: 1) ca gest al corpului; 2) drept o formă de abstracţie; 3) drept purtătorul unei intenţinalităţi spirituale[13].

Limbajul este o activitate simbolică a omului, pemntru că acesta este un întreg format din semne vocale sau scrise care semnifică ceva. Semnul şi semnificatul coincid doar în dimensiunea simbolică. Dar, în acest context este nevoie de un interpret care să înţeleagă ceea ce este transmis prin activitatea simbolică a limbajului. Se formează astfel o triadă semn-interpret-semnificat, fără de care limbajul însăşi nu ar avea sens.

Din experienţa noastră ştim că limbajul ăşi are izvorul în realitate, în experienţele trăite care sut apoi transformate în limbaj. Din această cauză, omul nu ar putea vorbi de Dumnezeu, dacă nu ar avea experienţă directă a divinităţii! Deci este evident că omul, mai ales în situaţiile limită, îl experimentează pe Dumnezeu şi doar pornind de la aceasta, el poate vorbi de Dumnezeu.

Un alt element asupra căruia vrem să zăbovim este cucerirea orizontului simbolic! Mulţumită experienţei simbolului omul se poate distanţa de pura fizicitate a lucrurilor, spre a se ridica spre alte orizonturi mai profunde. Dar frumuseţea inefabilă a dimensiunii simbolice rezidă în faptul că în urma acestui proces de distanţare, omul nu se distanţează de lume şi nu sare peste realitatea fizică.

Povestire simbolică prin excelenţă este mitul. Când vrem să descriem o experienţă transcedentală, ca de exemplu pe cea religioasă, cădem în sfera miticului, care nu este altceva decât un limbaj religios. Pentru a fi înţelesă, existenţa divină are nevoie de mediatori, ca de exemplu mitul sau revelaţia. Problematica mitului este atât de vastă că nu ne putem permite să o tratăm cu această ocazie. Fenomenologia religiilor a trat problema miturilor, prin urmare, există numeroase studii ştiinţifice a căror obiect este mitul. În special Mircea Eliade s-a ocupat foarte intens de acest aspect, scriind numeroase cărţi, ca de exemplu Sacru şi profan, Mit şi realitate, Mitul eternei reîntoarceri ş.a.m.d. În aceste studii, Eliade tratează mitul din perspectiva distinţiei dintre sacru şi profan, două aspecte care sunt profund eradicate în conştiinţa umană. Omul lui Mircea Eliade se revelă drept fiind un homo religiosus care trăieşte şi ştie să distingă aceste două aspecte ale vieţii sale. În povestirile mitice ne aflăm într-un spaţiu şi timp diverse de cele pe care le trăim în mod fizic. Astfel mitul are funţia de a revela omului un aspect foarte profund, de ce?-ul fiinţei lui. În nihilism lipseşte acest răspuns la de ce?-ul fiecărui om. Iată deci, că în acest plan simbolic al mitului, văzut ca o formă de limbaj între om şi divinitate, ne este dat tocmai acest răspuns pe care îl căutăm, uneori în mod inconştient.

Concluzii

Chiar dacă este destul de puţin cunoscut publicului larg, nihilismul este un curent filosofic care a avut o mare influenţă asupra gândirii ultimelor două secole. Însăşi relativismul despre care toată lumea vorbeşte astăzi nu este altceva decât o reelaborare a nihilismului.

Am observat că decadentismul secolului al XIX-lea l-a dus pe Nietzsche la îmbrăţişarea acestei gândiri, iar acum, după două secole, vedem că acesta nu a adus nimic bun. Nihilismul nu a adus roada pe care o aşteătau oamenii, iar pomul care nu aduce roadă vine tăiat. În faţa diferitelor ameninţări atomice şi al terorismului, omul a observat că nu se poate ascunde în sapatele zidului nimicului şi de aceea oamenii de azi au nevoie de certitudini şi de valori adevărate şi este datoria creştinismului să repropună adevăratele valori.

Şi în acest context, am putut observa în această lucrare cât de important este limbajul pentru om, chiar dacă nouă ni se pare ceva banal. Dar în spatele acestei banalităţi se ascunde faptul că omul nu poate exprima decât ceea ce a experimentat şi, prin urmare, faptul că omul poate vorbi de Dumnezeu înseamnă că l-a experimentat deja. Pe de altă parte am văzut importanţa dimenisunii simbolice a mitului care nu este altceva decât o formă de limbaj. Iată deci două puncte de reflecţie care deschid noi perspective si care ne pot duce spre o mai bună reexprimare a valorilor creştine.


[1] Cf. Encyclopedie philosophique univeselle, S. AUROUX, II. Les notions philosophiques, vol. II, Presses Universitaires de France, Paris, 1990, p. 1748.

[2] Cf. N. Abbagnano, Dizionario di filosofia, UTET, Torino, 2001, p. 756.

[3] Ibid.

[4] Cf. G. Penzo, Il nichilismo da Nietzsche a Sartre, Citta Nuova, Roma, 1976, p. 12.

[5] Cf. P. Miccoli, Storia della filosofia contemporanea, Urbaniana University Press, Roma, 1992, p. 151.

[6] Cf. P. Miccoli, Dal nichilismo alla teologia, Bonomi, Pavia, 2000, p. 52.

[7] Ibid. p 37.

[8] Ibid. p. 53.

[9] Ibid. p. 55.

[10] Ibid. p. 56.

[11] Ibid. p. 57.

[12] Ibid. p. 105.

[13] Ibid. p. 110.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: