Despre tăcere


Doar în tăcerea cea mai adâncă omul poate găsi liniştea interioară cea mai profundă! Tăcerea este, în primul rând, ascultare: ascultarea cărţii creaţiei fără intruziunea vreunui sunet artificial, care l-ar putea dezrădăcina pe om din această carte, din care, deseori în mod înconştient, face şi el parte.

Când omul se află singur în infinitul unei tăceri care vorbeşte de la sine despre bunătatea şi înţelepciunea divine, acesta îşi dă seama de micimea sa, de nimicnicia sa. De aceea, de multe ori când un om este aruncat deodată într-un loc în care doar natura vorbeşte, fără a fi stingherită de zgomotele străine ei, acesta este cuprins de o teamă imensă şi inefabilă: teama de a fi cu sine însuşi!

Oamenii au proasta obişnuinţă de a-şi construi, în mod abil, o fortăreaţă în jurul propriei conştiinţe, fortăreaţă formată din miile de zgomote nimicitoare, zgomote ce înghesuie spiritul spre cotloanele cele mai ascunse ale fiinţei umane. Sub protecţia acestei fortăreţe oamenii au tot timpul din lume pentru a-şi construi o imagine de sine după propriul chip şi după propria asemănare. Aceasta va fi, fără îndoială, o imagine distorsionată, idealizată şi ireală. Când cea mai adâncă tăcere reuşeşte să biruie această fortăreaţă omul intră într-o profundă criză, dându-şi seama de noroiul în care trăieşte, de iluzoriul acelei imagini şi de distanţa aparent insurmontabilă ce îl desparte de cel care l-a creat şi a aranjat întregul univers într-un mod atât de înţelept. Această criză nu este altceva decât un conflict sufletesc bazat pe necorespondenţa a trei imagini diferite: esenţa omului (imagine a divinităţii), imaginea reală (în care omul se regăseşte în momentele de tăcere) şi imaginea mentală (creată la căldura şi sub protecţia unei fortăreţe de zgomote). Când o astfel de criză pune stăpânire pe persoana umană, există două căi de ieşire: prima este fuga din acestă linişte si, prin urmare, fuga din calea propriei esenţe; a doua nu este altceva decât regăsirea, recunoaşterea, acceptarea şi îmbrăşişarea adevăratei esenţe umane (imagine a divinităţii).

Prima este, de fapt, o pseudo-soluţionare a crizei! Este o soluţionare instinctivă, de suprafaţă, întrucât nu vindecă sursa conflictului, ci doar tinde să-i reducă efectele! În acele momente de aprigă deznădejde şi angoasă, fuga se prezintă omului sub forma unei lumini luciferice care îl ispiteşte să creadă că aceasta este rezolvarea optimă. Şi totuşi aceasta nu este decât iluzia unei rezolvări, nu o rezolvare în sine! Psihologic vorbind, această fugă este sinonimă cu refularea conflictului pe tărâmurile subconşitentului, de unde acesta va reieşi la suprafaţă în cele mai neaşteptate momente, când o altă fugă nu va mai fi posibilă. Din punct de vedere spiritual am putea defini această fugă drept fiind zdrobirea esenţei umane de imagine a divinităţii, negarea imaginii reale sub pretextul că aceasta nu ar fi reală şi păstrarea cu sfinţenie a propriei imagini mentale, plăsmuite sub aparenta protecţiei a unei fortăreţe deja cucerite.

A doua soluţie, şi cea mai înţeleaptă, este regăsirea adevăratei esenţe umane de fii ai lui Dumnezeu, plăsmuiţi după chipul şi asemănarea sa. După cum am afirmat anterior, tăcerea absolută face vizibil noroiul în care ne aflăm, dar în adâncurile acestuia şi în interiorul acelei fortăreţe oricum biruite de tăcere, se află un diamant preţios care se concretizează prin nostalgia omului interior de a face să se suprapună chipul lui Dumnezeu (imaginea sa în noi) cu asemănarea de care suntem direct responsabili. În aceste momente trebuie să ascultăm tăcerea absolută fiind conştienţi că în noroiul care ne înconjoară (imaginea reală a omului cu limitările sale) se află un diamant preţios (imaginea divinităţii), care diferă substanţial de ceea ce în afara fortăreţei ni se părea o comoară inestimabilă (imagine de sine plăsmuită sub protecţia acesteia). În acest mod, imaginea de sine, va deveni una cu imaginea reală în care se află deja imaginea divinităţii, astfel încât între aceste trei tipuri de imagini se va restabili o corespondenţă primordială care va permite depăşirea depăşirea crizei.

De multe ori este înspăimântător să te afli în locuri unde îţi poţi auzi proprii paşi foşnind prin iarba fragedă, în timp ce propria respiraţie pare a deveni zgomotul cel mai asurzitor. În astfel de locuri poţi auzi cum creşte iarba şi cum răsare soarele; poţi auzi cum se vaită munţii şi cum şerpuieşte apa. În asemenea locuri poţi vedea sursurul apei şi mirosi freamătul naturii! O dată găsit diamantul adevăratei esenţe umane (imagine a divinităţii), acest spaţiu se poate transforma în paradis!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: