Dan Brown – Codul lui da Vinci


Fără îndoială, se poate afirma că trăim în secolul „deconstrucţiei”, un secol în care mulţi oameni, mai mult sau mai puţin pregătiţi, se lansează în a deconstrui întreaga cultură (se deconstruieşte istoria, arta, creştinismul etc.) pentru a propune o altă viziune şi o altă interpretare a acesteia. Aşadar se deconstruieşte un establishment stabil şi bine închegat, pentru a fi înlocuit cu altul nesigur, dezorganizat, fără cap şi fără coadă (aceasta în cazul în care ceea ce se deconstruieşte este şi înlocuit cu ceva, deoarece există şi nenumărate cazuri în care se deconstruieşte de dragul deconstrucţiei). În acest curent al deconstrucţiei se încadrează şi romanul Codicele lui da Vinci scris de autorul american Dan Brown şi apărut la editura Doubleday din New York în anul 2003.

Acest roman s-a bucurat de un succes uluitor chiar imediat după data publicării, astfel încât foarte curând a început să facă ocolul lumii, vânzându-se in peste 7 milioane de exemplare doar în primul an. Drept urmare Columbia Pictures a cumpărat drepturile de a turna un film după această carte. Filmările au început deja, protagonist este Tom Hanks şi probabil filmul va fi gata spre sfârşitul anului acestuia. Codicele lui da Vinci este însă o carte destabilizatoare care, în loc să aducă lumină în gândirea oamenilor, lucru pe care autorul l-a intenţionat, o afundă pe aceasta mai mult în umbrele confuziei şi a erorii.

De ce are Codicele lui da Vinci un asemenea succes? Probabil pentru că Dan Brown a ştiut să adune în într-o singură carte elemente ce înfierbântă inimile celor mai diverse categorii de oameni: deconstrucţia creştinismului, exaltarea valorilor feministe şi punerea în scenă a unei poveşti de dragoste care este demnă de marile „capodopere telenuvelistice”. Deconstrucţia creştinismului nu este un fenomen nou în sine, dar este omniprezent astăzi şi foarte la modă. Propagarea valorilor feministe atrage de partea romanului cercurile feministe, care cunosc o dezvoltare rapidă, mai ales in Statele Unite. Povestea de dragoste nu este nimic special din punct de vedere artistic, ea urmând o schema aplicabilă oricărei telenovele sau oricărui alt roman „a la Sandra Brown”: doi oameni total necunoscuţi, cu preocupări diverse, sunt aduşi împreună de un eveniment ciudat, împreună trec peste dificultăţi aparent insurmontabile, pentru a se îndrăgosti în final. Toate aceste elemente care asigura succes romanului îşi găsesc suprema finalitate în dizertaţile istorico-teologice ale lui Robert Langdon sau ale lui Leigh Teabing, care reprezintă practic punctul culminant al romanului.

De la aceste dizertaţii derivă şi o primă mare problemă pe care acest roman o crează, şi anume confuzia dintre ficţiune şi realitate. În general, romanele istorice preiau o anumită perioadă istorică pe care o folosesc ca background pentru dezvoltarea firului epic. Punctul central nu este însă istoria în sine, ci personajele si evoluţia lor pe toate planurile. Aşadar, istoria este întotdeauna fundal şi nu plan principal. De aceea nici licenţa istorică ca figură de stil nu este ceva de evitat, ba chiar se poate avea un rol fundamental în edificarea personajelor. Codicele lui da Vinci face excepţie de la aceste aspecte ale romanului istoric. Dan Brown face din dizertaţile istorico-teologice un punct central al romanului său, încercând să-l convingă pe cititor că Iisus a fost însurat cu Maria Magdalena şi a avut urmaşi, că nimeni nu îl considera pe Hristos Dumnezeu şi că împăratul Constantin a fost cel care a impus ideea dumnezeirii lui Iisus Hristos, că acelaşi împărat a impus canonul evanghelic, incluzând doar evangheliile după Matei, Marcu, Luca şi Ioan şi excluzând alte 80 de scrieri evanghelice ş.a.m.d. Toate acestea sunt aserţiuni per care autorul le declară adevărate, dar care sunt lipsite de o structură argumentativă bine definită sau de dovezi concludente. În fond, pentru a „dovedi” acurateţea dizertaţilor sale, Dan Brown se foloseşte de anumite aspecte preluate din realitatea cotidiană, cum ar fi faptul că prelatura Opus Dei deţine o clădire imensă în York. Efectul este acela că cititorul este tentat să gândească: „dacă este adevărat că Opus Dei deţine o clădire mare in New York, trebuie să fie adevărat şi ceea ce autorul spune despre Iisus”, ceea ce este eronat. În această eroare cad cei care nu au o pregătire istorico-teologică serioasă şi cei care nici nu au acces imediat la operele istorice şi teolohice de referinţă, adică marea masă a cititorilor.

Dar mai există şi un alt motiv, care ne face să ne dăm seama de nevaliditatea afirmaţilor lui Dan Brown. Acesta ar fi faptul că romanul prezintă în mod total greşit sau neconform cu realitatea numeroase evenimente istorice, persoane sau instituţii. De exemplu, Dan Brown confundă „Vaticanul” cu Biserica Catolică, făcându-le practic sinonime, astfel încât deseori foloseşte sintagma „Vaticanul” pentru a denumi de fapt Biserica Catolică în întregime. Leigh Teabing afirmă că împăratul Constantin a creat la Vatican o noua putere (Dan Brown, The da Vinci Code, Doubleday, New York 2003, p. 233), o afirmaţie extrem de stranie având în vedere că pe acea vreme Vaticanul nici nu exista, iar terenul pe care se află astăzi Vaticanul era in afara Romei. Vaticanul a devenit reşedinţa oficială a papei doar începând cu secolul al XIV-lea. Altă eroare ar fi aceea că autorul confundă creştinismul cu catolicismul, trecând cu vedere peste bisericile ortodoxe si protestante, lucru ce este destul de important.

Pe de altă parte, un alt aspect extrem de negativ al romanului ar fi acela că propagă o atitudine relativistă, ceea ce conduce la indiferentism faţă de religie şi faţă de adevăr. Fenomenul indiferentismului este deja destul de puternic, iar Codicele lui da Vinci nu face altceva decât să încurajeze astfel de atitudini, creând o perspectivă extrem de periculoasă, atât pe plan spiritual, dar şi social: oamenii cred că pot fi religioşi, fără a subscrie cerinţelor credinţei şi se simt dezlegaţi de orice obligaţie, responsabilitate sau disciplină, acţionând după dorinţe şi pofte. Ori, această atitudine nu poate conduce la nimic bun, pe nici un plan al existenţei omeneşti.

Cu aceste aspecte oarecum preliminare, putem trece la o analiză mai amănunţită a principalelor teze browniene, deoarece o tratare exhaustivă a acestora este cvasi imposibilă în limita unui simplu articol. Pentru început se cuvine să enumerăm aceste teze: Iisus Hristos a fost însurat cu Maria Magdalena şi a avut urmaşi; la început nimeni nu a crezut cu adevărat in divinitatea lui Hristos, aceasta fiind o invenţie a împăratului Constantin; de asemenea împăratul Constantin a hotărât canonul neotestamentar, în care a inclus evangheliile după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, excluzând alte aproximativ 80 de scrieri evanghelice. Toate aceste afirmaţii au ceva în comun, şi anume tradiţia gnostică, întrucât ele îşi au izvorul în aşa-numitele evanghelii gnostice, dintre care principalele sunt evanghelia lui Filip, evanghelia Mariei Magdalena şi evanghelia lui Toma.

Dar ce este gnosticismul şi în ce raport se află el cu creştinismul? Cuvântul „gnosticism” reprezintă o noţiune modernă care denumeşte o serie lungă de mişcări religioase care aveau în comun, în primul rând, accentuarea unei cunoaşteri specifice numită gnosis. Adepţii se numeau gnostici (gnostikoi) şi vedeau în gnoză singura posibilitate de mântuire. Gnosticii aveau de asemenea o puternică viziune dualistă conform căreia tot ceea ce este material este rău, iar ceea ce este spiritual (tot ceea ce este spiritual in afara răului) este bun. Gnosticismul a avut o perioadă înfloritoare între secolele II-IV, perioadă în care au activat mai multe şcoli gnostice. Reprezentanţii cei mai importanţi ai şcolilor gnostice au fost Simon Magul[1], Valentin, Marcion şi Mani. Mai trebuie adăugat că toate temele gnostice sunt anterioare şcolilor gnostice. După cum afirmă Mircea Eliade, unele teme sunt atestate în Iranul antic, în India din timpul Upanişadelor, în orfism şi platonism; altele caracterizează sincretismul elenistic, iudaismul biblic şi creştinismul. Din această cauză se poate afirma că gnosticismul se află într-un raport de posterioritate cu creştinismul şi că are un profund caracter eclectic. Având in vedere aceste aspecte putem trece acum la combaterea tezelor din Codicele lui da Vinci.

Dan Brown afirmă că Iisus Hristos a fost însurat cu Maria Magdalena, urmărind fidel evangheliile gnostice a lui Filip şi a Mariei Magdalena. Aceste „evanghelii” au fost elaborate cu mult după cele 4 evanghelii canonice, într-un spaţiu gnostic, adresându-se gnosticilor. Prin urmare, ele nu propun o biografie a lui Iisus, ci ele vin să armonizeze persoana istorică a lui Iisus cu învăţăturile gnostice. Prin urmare, ele au un profund caracter anti-istoric. Prin urmare, această căsătorie despre care vorbesc evangheliile gnostice trebuie privită dintr-un punct de vedere mitico-religios, întrucât religiile gnostice aveau încă profunde reminiscenţe mitice. O legătură matrimonială exista pentru alte cercuri gnostice între Simon Magul si Elena. Aceasta era soţia lui Simon, pe care el a găsit-o într-un bordel din Tyr. Elena era considerată ultima şi cea mai decăzută întruchipare ale „Gândirii” lui Dumnezeu (Ennoia). Răscumpărată de Simon, elena devine instrumentul răscumpărării universale[2]. Fără îndoială, presupusa relaţie matrimonială dintre Iisus şi Maria Magdalena trebuie interpretată într-o cheie asemănătoare.

O altă afirmaţie scandaloasă făcută de Dan Brown ar fi aceea că la început nimeni nu credea în dumnezeirea lui Iisus, divinitatea fiindu-i atribuită lui Hristos pentru prima dată de către împăratul Constantin. Nu putem intra acum foarte adânc în argumente teologice, întrucât s-ar putea scrie o singură carte numai pe tema aceasta, însă trebuie să arătăm că autorul greşeşte din nou. Apostolii au fost primii care au recunoscut divinitatea lui Iisus Hristos. Pentru a demonstra aceasta mă voi opri numai asupra argumentului psihologic, căci mi se pare cel mai relevant în situaţia de faţă. Există oameni care susţin că apostolii nu erau întru totul convinşi de dumnezeirea lui Hristos, iar ca dovadă ar putea sta faptul că după arestarea din grădina Ghetsemani toţi apostolii cu excepţia lui Ioan s-au dezis de Iisus, ba chiar Petru s-a şi lepădat de trei ori, întocmai după cum îi spusese Mântuitorul înainte. Învierea lui Iisus din morţi a fost însă evenimentul care i-a făcut pe apostoli să creadă că Iisus este cu adevărat Dumnezeu, i-a făcut să fie atât de convinşi de acest lucru încât toţi au îmbrăţişat calea martiriului. Apoi, după moartea apostolilor, divinitatea lui Iisus a fost susţinută de Părinţii Apologeţi, dintre care Iustin Martirul, Irineu, Clemente Alexandrinul ş.a. Prin urmare, divinitatea lui Iisus a fsot mărturisită de întreaga Biserică încă înainte de împăratul Constantin, pentru această credinţă creştinii ajungând în catacombe şi vărsându-şi sângele.

Mai rămâne problema canonului biblic sau, mai exact, problema celor patru evanghelii şi de ce nu au fost introduse şi alte scrieri în canonul Noului Testament. Dan Brown afirmă că împăratul Constantin a stabilit canonul Noului Testament, incluzând cele patru evanghelii cunoscute şi excluzând alte aproape 80 de scrieri. Problema stă în datarea corectă a scrierilor, atât a celor canonice cât şi a celor gnostice. Noul Testament a fost scris în întregime între anii 51-101, înaintea oricărei evanghelii gnostice. Cele patru evanghelii, Matei, Marcu, Luca şi Ioan, au fost recunoscute imediat de comunităţile creştine, astfel încât s-a format un aşa-numit consens comun asupra canonului Noului Testament încă din prima parte a secolului II. Iustin Martirul scriind în jurul anului 150 şi explicând liturghia creştină cititorilor săi necreştini afirmă că apostolii, scriindu-şi amintirile, pe care noi le numim evanghelii, ne-au transmis şi nouă bucuria resimţită de ei (Iustin Martirul, Prima Apologie). Tertulian scrie cam în aceeaşi perioadă şi apără cele patru evanghelii şi celelalte cărţi ale Noului Testament împotriva lui Marcion. Acest Marcion era gnostic şi a întemeiat un canon propriu în care a inclus doar evanghelia după Luca, pe care a încercat să îl impună la Roma, dar fără să reuşească acest lucru. Atunci el a întemeiat propria sa scoală gnostică.

Puţin mai târziu Irineu afirmă că Matei a scris o evanghelie pentru evrei, în limba lor, în timp ce Petru şi Pavel predicau la Roma şi puneau bazele Bisericii. După plecarea lor, Marcu, discipolul lui Petru, de asemenea a scris ceea ce Petru predicase. La fel şi Luca, însoţitorul lui Pavel, a scris într-o carte evanghelia predicată de acesta[3]. În fine, Ioan, discipolul Mântuitorului, a publicat şi el o evanghelie în timpul şederii sale la Efes în Asia. (Irineu, Adversus Hereses). Toate acestea arată că evangheliile cuprinse în canon au fost stabilite de întreaga Biserică cu cel puţin 150 de ani înaintea împăratului Constantin. Prin urmare, se poate afirma că scrierile gnostice sunt rezultatul unei lupte a sectelor eretice împotriva învăţăturilor Bisericii, care erau deja stabilite.

Acestea sunt principalele erori care pot fi reperate în romanul Codicele lui da Vinci sau, cel puţin, erorile pe care le consider cele mai periculoase având în vedere că atacă creştinismul la rădăcina sa. Binenţeles că mai sunt şi alte erori cum ar fi prezentarea eronată a împăratului Constantin şi a ceea ce el a făcut în general, falsa prezentare a ordinului Templierilor, a prelaturii personale Opus Dei şi a Prioratului de Sion. Dar, cu siguranţă, afirmaţia care este cea mai populară printre cititorii romanului este aceea conform căreia Leonardo da Vinci ar fi pictat-o pe Maria Magdalena în tabloul „Cine cea de taină” în locul lui Ioan. Eu însă nu consider această afirmaţie ca fiind una vitală, atâta timp cât pentru viaţa si credinţa unui creştin nu ar trebui să joace un rol foarte important. Oricum există critici de artă care afirmă că Dan Brown greşeşte şi în această privinţă. Rămâne ca noi să analizăm cu atenţie ceea ce citim şi să nu ne lăsăm angrenaţi în această deconstrucţie universală care ne încolţeşte de pretutindeni, deoarece astăzi, mai mult ca oricând, trebuie să construim.


[1] Totuşi, Simon Magul nu este considerat un gnostic de toţi cercetătorii în domeniu. De exemplu Mircea Eliade susţine că acesta nu ar fi un gnostic în sensul strict.

[2] Această idee face parte din aşa-numitul mit al salvatorului salvat, un mit recurent in gândirea gnostică, despre care Eliade vorbeşte mai pe larg in Istoria credinţelor şi a ideilor religioase. Din lipsă de spaţiu nu putem intra în explicaţii mai largi privitoare la acest mit.

[3] Sintagma „evanghelia predicata de Paul” necesită anumite explicaţii. Cuvântul „evanghelie” însemna la început vestea cea bună şi se transmitea oral. Prin urmare evanghelia este una singură şi ea conţine elementele principale ale doctrinei creştine, cum ar fi naşterea lui Iisus din Fecioara Maria, minunile sale, dar mai ales patima, moartea şi Învierea Sa. Toate acestea reprezintă vestea cea bună a lui Dumnezeu pentru cei ce cred. Având în vedere aceste detalii este corect să spunem că în Biblie există o singură evanghelie în patru forme (evanghelia cvadriformă), respectiv evanghelia după Matei, după Marcu, după Luca şi după Ioan.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: