Cine a fost de vină?


Fără îndoială, pasiunea, moartea şi învierea lui Hristos constituiesc evenimentul central al creştinismului şi, totodată raţiunea sa de a exista. Încercând un exerciţiu de imaginaţie, consider că dacă acestea nu ar fi avut loc, întreaga propovîduire a Mântuitorului s-ar fi pierdut în negura istoriei şi pe cugetele oamenilor s-ar fi aşezat praful uitării. Prin sângele Mântuitorului am fost răscumpăraţi şi de la acel moment mântuirea depinde doar de noi înşine.

Cu toate acestea, mântuirea a ajuns la îndemâna noastră prin cea mai celebră şi crudă condamnare la moarte din istoria omenirii şi, urmărind cu ochii sufletului filmul lui Mel Gibson The Passion of Christ, nu cred să existe vreun tânăr care să nu se fi întrebat „cine este totuşi responsabil pentru o asemenea judecată strâmbă şi o asemenea moarte crudă”? Să fie vina evreilor? Sau poate este, totuşi, vina cotropitorilor romani?

Răspunsul la această problemă nu este nici pe de parte atât de simplu precum ar fi unii tentaţi să creadă. Dacă am reuşit să învăţăm ceva bun din istoriografia modernă, aceasta ar fi faptul că asupra unor evenimente petrecute acum 2000 de ani nu se poate da un verdict fără echivoc. Răspunsul la întrebările puse mai sus nu face excepţie. În primul rând, trebuie menţionat că nu există deloc o siguranţă referitoare la legislaţia romană şi iudaică din acea vreme.

În creştinismul timpuriu exista tendinţa clară de a da întreaa vină pe autorităţile evreieşti de la Ierusalim. În 1 Tesal 2,14 acestea sunt indicate drept singurele responsabile pentru moartea Mântuitorului, în timp ce contribuţia romană la aceasta nu este menţionată nici de departe. În Evanghelia după Matei, soţia lui Pilat declară în repetate rânduri inocenţa lui Hristos, iar Pilat se spală pe mâini în semn că nu este pregătit să îşi asume responsabilitatea pentru moartea unui om drept. În Evanghelia după Luca, Pilat însăşi declară de trei ori inocenţa lui Isus. Desigur, din această panoramă nu poate lipsi celebrul blestem pe care evreii şi-l iau asupra lor şi care a fost obiectul unor discuţii aprinse, mai ales în anii ce au urmat crimelor naziste: „Sângele acestui drept asupra noastră şi asupra urmaşilor, urmaşilor nostri!”

Această tendinţă clară a primilor creştini de a da vina exclusiv pe Sinedriul evreiesc poate fi pe de altă parte explicată prin dorinţa creştinilor de a deveni o religie legitimă, iar pentru aceasta au atenuat din responsabilitatea autorităţilor romane, de la care aşteptau o favoare…..o favoare care însă a venit doar cu 300 de ani mai târziu!

Teologia modernă pe de altă parte, însufleţită în mod clar de idealul unui dialog fratern cât mai sincer între creştini şi evrei şi profitând de nepermanenţa în istorie a Imperiului Roman, au întreprins exact mişcarea inversă: responsabilizarea autorităţilor romane şi evidenţierea neimplicării evreieşti. Ca şi argument ştiinţific în favoarea aceste ipoteze, adepţii acestei teorii s-au bazat pe ipoteza conform căreia evreii nu ar fi avut nici un drept să îl judece pe Hristos şi, mai ales, că metoda crucificării nu exista în sistemul punitiv evreiesc. Şi totuşi istoricul Flavius Iosephus, menţionează în scrierile sale că un rege evreu care a trăit înaintea lui Hristos şi-a crucificat 800 dintre adevrsarii săi, pentru a-şi putea consolida puterea regală. Mai mult, descperirile de la Qumran au adus elemente ce nu susţin foarte bine teoria despre care vrobeam: în grota cu numărul 11 a fost găsită o bucată de pergamenă dintr-un codice evreiesc, iar pe aceasta sunt trecute delictele care sunt pedepsite prin crucificare. Evident şi în jurul acestei pergamene se poate discuta mult, dar nu cred că are vreun rost să poposim mai îndelung pe această problematică.

Dincolo de tendinţa atribuirii unei responsabilităţi mai mici sau mai mari romanilor, respectiv evreilor, cred că responsabili de această condamnare sunt oameni, de fapt, totalitatea oamenilor care au trăit, trăiesc şi vor trăi până la cea de a doua venire. Responsabilă pentru această condamnare este slăbiciuna umană şi tendinţa de a păcătui, care de cele mai multe ori se concretizează prin păcat. De aceea cred că, într-o formă simbolică, implicarea romanilor şi a evreilor în această condamnare nu este fortuită. Romanii, prin universalitatea lor reprezintă întreaga omenire care nu doreşte să-l condamne pe Hristos, dar prin viaţa lor îl răstignesc zi de zi. Pe de altă parte, implicarea evreilor, consider că este un semn pentru faptul că nici oamenii aleşi să-i slujească lui Dumnezeu (evreii=poprul ales) nu sunt scutiţi de această implicare activă în răstignirea Mântuitorului. Pirn urmare, implicare romanilor şi a evreilor este un semn al implicării întregii omeniri în această răstignire, fie preoţi sau laici, papi sau patriarhi, albi sau negri, tineri şi bătrâni. Cu toţii ridicăm, zi de zi, degetul împotriva Divinităţii şi strigăm, fie chiar şi numai cu jumătate de gură: „Să se răstignească!”

Dan Pătraşcu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: