Zilele trecute am citit (aici) o observatie cu privire la faptul că în Madrid a existat o demonstraţie împotriva liberalizării avorturilor la care au participat 1 milion de oameni. Acesta este un lucru extrem surprinzator intr-un stat perfect secular şi cu un conducator agnostic de culoare roşiatică. Acest lucru aduce în prim-plan o discuţie care trece dincolo de pragul imediatului şi se plasează în praful filosofiei sau al antropologiei filosofice, şi anume cea referitoare la ideea de persoană! Despre aceasta problematica s-a scris mult. Nu vreau să fac decât câteva reflecţii.

1. Dacă opriţi pe stradă oameni oarecare şi îi rugaţi să vă definească ideea de persoană ei vor propune, desigur fiecare prin cuvinte diferite, o definiţie care poate fi sintetizată în modul următor: persoana este o fiinţă raţională care se evidenţiază printr-o conştiinţă liberă şi o identitate proprie. Din punct de vedere psihologic şi filosofic cam toată lumea este de acord cu această definiţie. Rădăcinile ei pot fi reparate in filosofia antică şi în gândirea lui John Locke şi David Hume. În filosofia antică, omul (pe atunci conceptul de persoana nu se referea la om) era definit drept o fiinţă raţională şi socială. John Locke defineşte persoana drept o fiinţă care se identifică prin conştiinţa de sine, în timp ce Hume a mers mai departe explicând că această conştiinţă de sine este totalitatea unor experienţe care constituie, astfel, identitatea.

Din punct e vedere teologic această definiţie este extrem de problematică, întrucât ea nu ar putea fi aplicată Persoanelor divine, căci s-ar cădea în triteism sau monofizitism. Astfel putem observa că deşi cuvântul persoană este utilizat atât pentru a defini omul cât şi divinitatea, definiţa persoanei larg răspânită în zilele noastre se referă doar la persoana umană, deci este o definiţie reductivă.

Din punct de vedere pur uman, dar şi psihologic, această definiţie este chiar monstruoasă. CE se întâmplă cu oamenii care îşi pier conştiinţa de sine şi nu mai sunt conştienţi de propria identitate? Îşi pierd calitatea de persoane? La umbra deasă şi ignorantă a unei astfel de concepţii se poate legaliza eutanasia şi avortul (avortul este deja legalizat în nenumărate ţări).

2. Date fiind aceste lacune, putem afirma că definiţia propusă nu este, de fapt, o definiţie, ci o descriere a unor anumite aspecte personale. O definiţie a persoanei ar trebui să fie astfel formulată încât să includă şi persoanele care nu mai eţin uzul raţiunii. Mai mult, o definiţie a persoanei ar trebui să fie la fel de valabilă şi pentru desemnarea Divinităţii. În acest sens, cred că ultima definiţie a persoanei a fost dată e Boeţiu: persona est rationalis natura, individua substantia. Persoana este o substanţă indiviuală de natură raţională. În cadrul acestei definiţii pot fi incluse persoanele Sfintei Treimi, îngeri şi oamenii. Desigur, această definiţie are lipsurile ei. Practic absolutizarea ideii de rationalis natura ne duce la definiţia de la care am început această discuţie.

3. Definirea persoanei ca animal rational poate fi corectă, dar insuficientă. Ea considera lumea animala genul proxim şi raţiunea diferenţa specifică. De ce pentru a menţiona genul proxim trebuie să privim în jos şi nu în sus? În loc să consierăm lumea animală drept gen proxim, de ce nu am consiera îngerii gen proxim, sau chiar pe Dumnezeu? Astazi genul proxim este elevat tot mai mult spre diferenţa specifică, în timp ce persoana umană este coborâtă tot mai jos spre genul proxim. Asistăm, de fapt la o inversiune teribilă în care genul proxim devine diferenţa specifică, iar diferenţa specifică devine gen proxim. Din aceste motive astăzi animalele primesc tot mai multe drepturi, în timp ce oamenii (în special bătrânii şi embrionii) sunt decăzuţi din ele.

4. Trebuie căutată o şi redescoperită o definiţie a persoanei care să includă atât divinitatea cât şi fiinţele umane. Astfel omul s-ar relaţiona mai mult cu Dumnezeu, nu cu animalele.

5. Pentru a defini persoana cred ca cel mai bine s-ar putea face recurs la o asa-numită “fenomenologie a iubirii”. Astfel, Peroana= fiinţă capabilă să iubească şi să fie iubită. Atâta timp cât un copil nenăscut încă poate fi iubit, el este o persoană umană. În cadrul Divinităţii, persoanele Sfintei Treimi nu se disting în mod substanţial, fiind toate trei iubire, ci în mod funcţional, adică prin modul în care îşi manifestă iubirea. Astfel modalitatea prin care iubirea primită şi dăruită se manifestă ar putea fi noul “principiu de individuare” . Persoanele umane se deosebesc unele de altele tocmai prin acest mecanism care se răsfrânge, apoi, asupra tuturor sferelor umane.

6. Dictonul lui Descartes ar putea fi schimbat puţin şi ar suna cam aşa: Sunt iubit, deci exist ca să iubesc.

1. Cred ca fundamentul oricarui proces gnoseologic poate fi exprimat de formula delifca “cunoaste-te pe tine insati” (gr: gnothi seauton; lat. nosce te ipsum). Aceasta scurta afirmatie aforistica cred ca a reusit sa intuiasca cel mai bine baza oricarui proces de cunoastere. In epoca socratica, era careia ii apartine aceasta afirmatie, vroia de fapt sa explice conditia omului. Acesta, cunoscandu-se pe sine, a trebui sa-si dea seama ca nu este un zeu, prin urmare, trebuie sa-si recunoasca limitele oricarui demers speculativ al sau. Gandirea omeneasca, pe cat de evoluata ar fi, ramane gandire omeneasca, un fenomen ce nu poate transcende categoriile spatio-temporale (formula kantiana). Pentru Socrate aceasta cunoastere a proprilor limite este baza oricarei speculatii.

2. Aceeasi formula a fost preluata ulterior de Sfantul Augustin, care prin fraza “noverim me, noverim te” (trad. ma cunosc pe mine pentru a te cunoaste pe tine), deschide acest “cunoaste-te pe tine insati” spre noi orizonturi. In primul rand, Augustin remarca faptul ca orice cunoastere a sinelui nu este decat un moment propedeutic pentru cunoasterea alteritatii, a celuilalt. Prin urmare, orice cunoastere trebuie sa porneasca de la “sine” spre a-i cunoaste pe “ceilalti”, inclusiv pe Dumnezeu. Iata ca astfel, cunoasterea lucrurilor cu care omul intra in contact proneste de la cunoasterea de sine.

Dar Augustin a facut un pas mai departe, consideran subiectivitatea umana drept sursa de cunoastere, iar acesta este un aspect cu totul inediat care a stat practic la bazele subiectivismului modern. Pentru a se cunoaste pe sine, omul exterior trebuie sa coboare in omul interior spre a descoperi adevarata cunoastere a sa. Ajuns in acesta interioritate, omul isi va da seama ca structura sa profunda este una trinitara as indrazni sa spun, formata din memorie-intelect-vointa. Plecand de la aceasta observatie, si de la informatiile revelate de Isus Cristos, Augustin propune acea celebra “analogie psihologica” confor careia aceasta tripartitie a omului interior este o analogie a Treimii. O data ce omul a reusit sa isi cunoasca aceasta esenta a sa, isi va da seama ca, prin insusi structura sa “trinitara”, este o fiinta capaabila de a se deschide spre un orizont mult mai elevat decat simpla cunoastere a materiei, si anume spre cunoa;terea lui Dumnezeu.

3. In Evul mediu, sub influenta filosofiei tomiste, a luat nastere asa-numitul “socratism-crestin”. Sfantul Toma d’Aquino noteaza ca primul obiect al cunoasterii umane este sinele. Atunci cand omul isi dobandeste uzul ratiunii, primul obiect al rationarii este sinele. De aceea, omul trebuie sa porneasca de la o cunoastere sistematica a sinelui pentru a reusi sa se deschida spre o cunoastere enciclopedica a intregului univers. Insa, acest socratism crestin are un aspect original ce il distinge de socratismul Greciei antice. In antichitatea greaca, acest “cunoaste-te pe tine insati” avea ca scop constientizarea faptului ca omul nu este Dumnezeu si, prin urmare, gandeste ca si om, nu ca si DUmnezeu. In socratismul crestin, dictonul delfic are ca scop descoperirea omului ca imagine a lui Dumnezeu, iar pe acest filon se va dezvolta intreaga mistica medievala al carei exponent de prim rang ar fi Meister Eckhart. Practic, acest filon a fost dezvoltat si de teologii moderni ai zilelor noastre. Ajunge sa ne gandim la teologia transcedentala a lui Karl Rahner care se dezvolta pe baza interpretarii crestine medievale a dictonului delfic.

4. Concluzia acestor cugetari ar fi ca omul, cunoscandu-se pe sine, isi va da seama ca este o fiinta “capax dei”, capabila de Dumnezeu, iar acesta este motivul pentru care ateismul nu cred ca are vreo baza speculativa serioasa. De altfel, aceeasi idee este sustinuta si de alte ramuri ale stiintei, precum istoria religiilor. MIrcea Eliade, urmand o cut totul alta metodologie, a ajuns sa defineasca omul drept fiind un “homo religiosus”, o fiinta religioasa prin excelenta.