Ierusalimul terestru ca semn al Ierusalimului ceresc

De curand am descoperit in blog interesant cu postari bine documentate si exprimate intr-un limbaj civilizat chiar si atunci cand autorul critica anumite atitudini, institutii etc. Articolul care l-am citit prima data pe acel blog se intitula: Palestina – o nedreptate istorica?, articol pe care il recomand calduros tuturor celor care sunt interesati de istoricul conflictului iudeo-palestinian. Au existat nenumarate comentarii referitoare la acel articol, incheganu-se o disctuie interesanta despre ideea de “Ierusalim” si “popor ales”. Consecinta fireasca a acestor discutii a fost publicarea unui nou articol, In numele carui Dumnezeu?. In acest articol, autorul face o radiografie fenomenologica a conflictelor religioase, delimitandu-se de ideologizarea unei religii care pune monopol pe Dumnezeu. Pornind de la acest articol as dori sa contribui la aceasta dezbatere printr-un material referitor la Ierusalimul terestru si Ierusalimul ceresc.Sursa principala de informatie pentru acest articol este cartea Teme ecumenice, o culegere de conferinte, inregistrari si cursuri sustinute de Andre Scrima.

Ierusalimul este un element constitutiv al tuturor celor trei mari religii monoteiste. In toate trei el este prezentat drept un loc care a existat dintotdeauna si pentru totdeauna. Toate cele trei religii monoteiste invoca Ierusalimul drept fiind pantecele lor matern si sunt convocate, la randul lor, de Ierusalimul care transcende astfel religia in sine si imaginarul ei instituit. Cei care il onoreaza cu adevarat sunt cei care stiu sa se recunoasca in distantarea lui fata de toate.

Mai departe, Ierusalimul este un semn (nu simbol!!) construit conceptual pe semnificatia conceptului de centru (vezi Mircea Eliade, Sacru si profan; idem, Mitul eternei reintoarceri), definindu-se astfel drept un loc teofanic de comunicarea intre cer si pamant. In esenta sa spirituala, pe care o revendica religiile monoteiste, Ierusalimul este un no man’s land, fiind rezervat oar planului lui Dumnezeu celui viu, dar in acelasi timp un every man’s land pentru oamenii care vor sa-l pastreze cu orice pret. (Andrei Scrima, Teme ecumenice, Humanitas, Bucuresti 2004, p. 33).

Iudaismul, crestinismul si islamul sunt religii ale revelatiei. Ierusalimul se afla in continutul revelator al fiecarei dintre aceste trei religii, dar trebuie subliniat ca revelatia pune Ierusalimul in joc, dar nu face din el miza jocului. Faptul ca Ierusalimul a devenit, deja de 2000 de ani, miza jocului nu este altceva decat o denaturare a mesajului revelatiei, o denaturare care intra, fara echivoc, in responsabilitatea omului si, nicidecum, in responsabilitatea lui Dumnezeu. Astfel, revelatia vorbeste despre un Ierusalim meta-istoric care, evident, a stat la baza construirii Ierusalimului istoric, dar Ierusalimul istoric nu integreaza si nu epuizeaza intreaga incarcatura a Ierusalimului meta-istoric.

Acest aspect este foarte bine descris in Noul Testament. Desi de o importanta evidenta pentru poporul iudeu, in relatarile evanghelistilor sinoptici Ierusalimul ocupa foarte putin spatiu. “Cetatea Ierisalimului nu este un fundament cultural al Legamantului si nici simbol concret pentru pentru destinul etnico-politic al poporului evreu. Cetatea sfanta este relativizata aici nu prin respingere, ci prin inaltare.” (Teme ecumenice, p. 52-53).

Mai mult, citind evangheliile sinoptice putem repera o oarecare ambivalenta a Ierusalimului care poate fi atat o cetate bine placuta lui Dumnezeu, cat si o cetate care poate impartasi soarta Sodomei si a Gomorrei. In 4, 21: “vine ceasul, si acum este, cand nici pe muntele acesta, nici in Ierusalim nu va veti putea inchina Tatalui”. Mt 12, 6: “ci graiesc voua ca mai mare decat templul este aici”. Hristos intra in cetate, o parcurge, o marcheaza cu semnul prezentei sale dar apoi iese din ea (Lc 9, 31). Un alt gest simbolic este faptul ca apostolii si ucenicii parasesc Ierusalimul terestru dar il pastreaza in inima si in cuget pe cel ceresc, care este trupul lui Hristos. Atributul de cetate sfanta este conferit doar Ierusalimului ceresc “care se manifesta de sus la ruptura eschatologica a timpurilor (Apocalipsa 21, 2-10), in timp ce omonimul sau terestru poate impartasi soarta caderii celei mai e jos” (p. 54). Astfel nu este exclus ca semnul sa se transforme in contra-semn. In Apocalipsa se vorbeste, in mod evident, despre Ierusalimul ceresc, care este un Ierusalim virginal, coborat de sus si nu proiectat de jos.

Desi deasupra Ierusalimului s-au abatut nenumarat conflicte religioase, au existat mereu si oameni care nu au pierdut din vedere semnificatia spirituala a Ierusalimului. Un moment exemplar in acest sens este relatat si de Anre Scrima. Este vorba de momentul cuceririi Ierusalimului de catre musulmani, in anul 638, sub conducerea lui Omar. Dupa un asediu de 4 luni Ierusalimul a capitulat. Omar a fot primit in cetate de Sofronie, patriarhul Ierusalimului. Primirea nu a fost una conflictuala. Nici Sofronie nu se simtea infrant ca si crestin de catre un musulman, nici Omar nu s-a simtit ca un biruitor asupra unei religii. Mai multe cronici relateaza ca Omar a intrat in Ierusalim ca un pelerin, cu vesminte saracacioase, nu in haine scumpe. A fost primit chiar in casa lui Sofronie. La ceasul rugaciunii patriarhul l-a poftit sa se roage in biserica Invierii, dar califul Omar a refuzat spunand: “de m-as ruga in templul tau, l-ai pierde, caci musulmanii ti l-ar lua zicand ‘aici s-a rugat Omar’ “.

Meditand la aspectele propuse nu putem decat sa incheiem printr-un citat exemplar din Andre Scrima: “Nu putem decat sa deplangem atata pofta de eternitate deturnata in neistovite dispute pamantesti“