Hai-hui

Din nou a trecut mult timp de când nu am mai scris nimic. Între timp am fost într-un mic concediu la Râmeţ. Frumoase locuri! Dar din păcate am avut, din nou, ocazia să văd pe pielea mea că turismul românesc se află în epoca e piatră. “Romania, land of choice” pare a fi mai mult o ţară în care posibilitatea de a alege îţi lipseşte cu desăvârşire.  Singurul lucru pe care te poţi baza sunt propriile picioare, sau propria maşină, depinde ce mijloc de locomoţie alegi.

Am ajuns în gară la Teiuş dimineaţa la ora zece. La informaţii o doamnă plictisită nu are deloc răbdare să pun toate întrebările. De fapt erau doar două: 1. La ce ore există, într-o zi, trenuri spre Timişoara şi 2. Cum se poate ajunge la Râmeţ? La prima întrebare nu am avut privilegiul să primesc un răspuns nici pe de parte complet. Funcţionara CFR s-a rezumat în a-mi spune doar la ce oră este următorul tren spre Timişoara. Am încercat să insist, dar degeaba. La a doua întrenare mi s-a răspuns că există doar două autobuze, unul dimineaţa şi unul seara. Pe cel de dimineaţă tocmai îl pierdusem, iar până la cel de seară mai erau 12 ore.  Astea da servicii turistice!

Plecăm pe jos. Cunosc în mare Teiuşul aşa că ştiu în ce direcţie să o pornesc. Ajungem la un magazin şi ne gândim să întrebăm şi acolo cum stă treaba cu autobuzele. Am nimerit o vânzătoare extrem bine intenţionată care ne-a spus că există foarte multe autobuze de la gară spre Râmeţ dar că nu ştie orele la care acestea pleacă spre mănăstire. Pentru o clipă am fost fericiţi. Ne gândeam că vânzătoarea sigur avea dreptate. La următorul magazin am întrebat din nou, dar optimismul ne-a fost din nou tăiat din faşă. A revenit placa cu două autobuze pe zi. Ajunşi în partea centrală a oraşului am negociat cu un taximetrist preţul unei curse până la Râmeţ. 35 RON. Am considerat că este un preţ onorabil pentru o distanţă de 20 km. Prin urmare am pornit cu taxiul, căci nicio altă structură care să ţină cumva de Ministerul Turismului nu oferea transport e la Teiuş la Râmeţ.

Ajungem la destinaţie. Ne doream un concediu relaxant, deci am fi vrut să stăm la o pensiune. Taximetristul ne duce la Cabana Râmeţ, dar acolo condiţiile sunt departe e a fi onorabile pentru ce doream noi: camere de câte 6 paturi cu o singură baie pentru tot coridorul. Întrebăm unde este o altă pensiune. Ni se spune că nu există aşa ceva. Pornim printre casele de vacanţă cochete. Credeam că printre ele s-ar fi putut strecura o mică pensiune sau o unitate agroturistică de cazare. Din păcate ne-am înşelat: pretutindeni doar case de vacanţă. Cu rucsacurile în spate ne întoarcem până la mănăstire, în apropiere de care exista un magazin. Ne oprim la un suc şi aflăm că există o singură pensiune, la Geoagiu de Sus, adică la o distanţă de cam 6 km de mănăstire. Ne luăm rucsacii în spate şi pornim spre Geoagiu. În cele din urmă găsim pensiunea şi ne cazăm. COndiţii decente şi multă linişte. Este totuşi straniu pentru o ţară “land of choice” că într-o zonă turistică de o frumuseţe deosebită şi în care există o afluenţă imensă e turişiti să existe o singură pensiune.

Despre frumuseţea zonei este inutil să spun ceva. Aflându-ne într-o zi pe Cheile Râmeţului nu am putut să nu concluzionă, pentru a câta oară, că avem o ţară frumoasă. Cam rudimentară însă.

P.S. Din pricina unei noi traduceri nu prea mai am timp nici să respir. Aş vrea să scriu mai des. Mi-au trecut prin cap multe lucruri în ultima vreme dar nu reuşesc să găsesc timpul necesar pentru a îmbina mai multe raţionamente într-un mini-eseu. Sper să scriu măcar o dată la două zile pe blog.

Despre puterea pierduta a cuvantului

O idee, o frântură de univers asupra căreia mi-am oprit privirea interioară a meditaţiei în repetate rânduri de ceva vreme este puterea pierdută a cuvântului! Cuvintele astăzi nu mai au putere, nu mai au vigoare, nu mai au dinamism, nu mai au viaţă! Şi totuşi cuvântul este din punctul meu de vedere, forma de expresie cea mai profundă a personalităţii umane, pentru că exprimarea cuvântului ar trebui să fie semnul unei auto-dezvăluiri a propriei persoane celui care îi este adresat. Cuvântul implică mereu comuniune, implică relaţie, implică viaţă.

O privire fugitivă asupra diferitelor culturi mă face să cred că această dimensiune a cuântului a fost specifică pentru culturile semitice, pentru evrei mai cu seamă, iar de la cultura ebraică aceasta a ajuns în spaţiul european prin intermediul creştinismului, deşi nu cred că Europa şi-a însuşit vreodată această dimensiune, ci a rămas mai mereu o caracteristică a creştinismului. Ştim că în cultura ebraică un cuvânt nu însemna doar nişte silabe rostite în vânt ci un cuvânt este mereu însoţit de acţiune. De aici şi facerea luimii prin Cuvânt. Pentru evrei, când Dumnezeu rosteşte un cuvânt, acesta devine realitate, sau ceva se întâmplă. Această importanţă a cuvântului rămâne însă la fel de valabilă pentru relaţile intersociale a evreilor. Orice cuvânt este urmat de o acţiune ce îl întăreşte, îi dă forţă, îi dă vigoare. Cuvântul nerespectat este pedepsit, fără echivoc, prin moarte.

Cultura greacă în schimb, şi după aceasta întreaga cultură modernă a banalizat în exces cuvântul. Practic accentul nu mai cade pe cuvân ci pe concept, iar pentru a exprima un concept este nevoie de sute de cuvinte goale, în loc să fie un concep=un cuvânt. Astfel, evoluţia limbajului modern a condus la a fi consideraţi oameni erudiţi doar cei care au abilitatea să înşiruie fraze kilometrice, frumos lucrate, dar din care este greu să distingi esenţialul. Cred că cea mai lungă frază poate fi exprimată şi printr-un singur cuvânt.

La nivel practic, noi oamenii de astăzi vorbim doar „simple cuvinte” şi le aruncăm încoace şi încolo cu cea mai mare uşurinţă crezând că nu sunt importante. Astfel cuvintele noastre pot deschide răni adânci printre cei apropiaţi fără ca noi să ne dăm seama, crezând că am rostit doar „nişte simple cuvinte”. Cred că în zilele noastre, cuvintele cele mai banalizate şi bagatelizate sunt cele din câmpul semantic al dragostei. Aruncăm cu uşurinţă alinturi, cuvinte de dragoste în stânga şi în dreapta socotindu-le „simple cuvinte” şi nu ne dăm seama că acestea ar trebui să exprime ceva atât de pur ca iubirea şi trebuiesc adresate doar unui cerc restrâns de persoane, pentru că adresându-le celor din afara acestui cerc nu face decât să banalizeze puterea cuvântului respectiv şi astfel ştirbim însăşi iubirea celor cărora ar trebui sa i le adresăm cu adevărat.

Vă invit pe toţi să facem acest exerciţiu de a fi mai atenţi la cuvintele ce le rostim şi să încercăm să găsim în fiecare cuvânt puterea sa pe cale de dispariţie.

O definitie a credintei (fragment de predica)

Chiar şi astăzi putem spune că trăim într-o epocă ce are obsesia definiţilor, a conceptualizării meticuloase. Doar ceea ce este bine definit, este luat în seamă şi considerat real. Iată, marea pacoste a timpurilor moderne este faptul că existenţa a fost redusă la ceea ce poate fi definibil. Prin urmare, noi creştinii suntem deseori puşi în situaţia de a ne defini credinţa! Acest lucru nu este atât de simplu pe cât pare. Definiţiile medievale si distincţile tomiste nu ne mai sunt de mare folos astăzi, prin urmare trebuie să căutăm altfel de definiţii! De exemplu, linia oficială a Bisericii defineşte credinţa prin intermediul dihotomiei dintre fides qua şi fides quae. Prima categorie se referă la credinţa din punct de vedere al conceptelor, dogmelor, vehiculate, în timp de a doua categorie defineşte crediţa drept fiind adeziunea personală la Dumnezeu. Pentru contextul modernităţi, din această distincţie cred că putem valorifica doar dimensiunea personală a credinţei: credinţa este un act ontologic între 2 persoane, extrem de diferite, dar la fel de reale.

Iată filosoful şi teologul rus Vladimir Soloviov ne propune o definiţie a credinţei extrem de viabilă în dialogul nostru cu modrnitatea, întrucât pune un mare accent pe recunoaşterea celuilalt, aspect valorificat în mod proficuu de psihologia modernă, mai exact de psihosociologie, ramură a psihologiei ce s-a dezvoltat intens în ultimii 50 de ani, prin contribuţia unor cercetărori precum Serge Moscovici, W. Doise, Jean Maisonneuve ş.a.m.d.

Soloviov defineşte credinţa drept fiind „recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a C(c)eluilalt.” După cum am spus deja, accentul cade pe această „recunoaştere radicală”. Această recunoaştere este un act PERSONAL între un „eu” şi un „tu”, constituindu-se ca o situaţie de comunicare, în care persoanele implicate îşi alterneză rolurile de emiţător şi receptor. Această recunoaştere a C(c)eluilalt implică aşadar respectarea acestuia, interacţiunea cu acesta, comunicarea cu acesta, mai pe scurt, deschiderea totală spre descoperirea persoanei din faţa ta, o deschidere ce îţi dă puterea să renunţi la orice mască şi de a te lăsa descoperit în esenţa ta. În momentul acela nu vei mai fi sigur pe tine, ci pe P(p)ersoana din faţa ta.

Desigur, definind credinţa în Dumnezeu, această recunoaştere se referă în primul rând la Celălalt ca Persoană divină, ca Dumnezeu personal care are o faţă proprie, mai mult, o faţă revelată nouă. Astfel, recunoaşterea radicală e existenţei necondiţionate a Celuilalt, înseamnă a vorbi cu Dumnezeu faţă către faţă!!!!

Dar, pe de altă parte, Cristos ne spune să ne iubim unii pe alţii aşa cum El ne-a iubit! Iată că în aceast dialog „faţă către faţă” cu Dumnezeu el ne spune să îi iubim pe ceilalţi oameni, ceea ce înseamnă că şi în interacţiunea cu acestea să demonstrăm aceaşi deschidere totală adică să recunoştem radical şi „existenţa necondiţionată a celuilalt”. Astfel, a pretinde că recunoaştem existenţa lui Dumnezeu, dar refuzăm să recunoaştem în aceeaşi măsură valoarea inestimabilă a existenţei celorlalţi oameni, este o nebunie pură, o lipsă de credinţă, mai mult, o adevărată apostazie a făţărniciei. Deci, credinţa este recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a „Celuilalt”, prin intermediu recunoasterii radicale a existenţei necondiţionate a „celuilalt”. Când una din acestea lipseşte, nu se poate vorbi de credinţă!!!

Literatura ca (auto)cunoastere

Fiind o fire destul de clasică, definesc cunoaşterea în termeni mai mult sau mai puţin tomişti! Cunoşterea este acel fenomen prin care un subiect îşi „apropriază” conceptual un obiect, şi-l face al său. Prin urmare, subiectul şi obicetul sunt două entităţi separate ontologic. Până aici totul pare destul de simplu, dar totul se complică atunci când vorbim despre auto-cunoaştere, întrucât în acest caz subiectul şi obiectul coincid din punct de vedere ontologic; obiectul de cunoscut se afla încorporat în subectul cunoscător. Prin urmare, în procesul de auto-cunoaştere, omul trebuie să îşi folosească din plin capacităţile sale raţionale şi să se privească din afară, să iasă din sine spre a se vedea ca un obiect. Teoria este simplă, practica însă demonstrează că nu poate exista o auto-cunoaştere perfectă pentru că ori omul se priveşte pe sine prea de departe, ori prea de aproape. De aceea cred că literatura este un instrument de auto-cunoaştere mult mai eficient decât propria raţionalitate, chiar dacă aceasta se adresează, în primul rând, afectivităţii umane.

Prin literatură ni se prezintă ori personaje (cum este cazul cu precădere în genul epic) sau sentimente, emoţii, gânduri, frământări (cum se întâmplă mai ales in genul liric), sau ni se prezintă oarecum simultan în cadrul genului dramatic. Astfel cititorului îi sunt prezentate aceste personaje, sentimente etc. pentru a se regăsi în multe dintre ele. Încetul cu încetul se crează între personaj şi cititor o relaţie foarte strânsă, iar personajul devine adesea un alter-ego al cititorului. Prin aceasta, la un moment dat, cititorul se percepe ca obiect palpabil în faţa sa şi se poate analiza mult mai eficient. Practic se crează aceste două entităţi diverse ontologic necesare pentru o cunoaştere veritabilă.

În concluzie, am putea spune că literatura este un instrument de auto-cunoaştere eficient deoarece metamorfozează auto-cunoaşterea în cunoaştere, simplificând practic itinerariul pe care raţiunea trebuie să îl parcurgă într-un proces standard de auto-cunoaştere.

Un mic anunt

Pentru impatimitii de fotografie si de drumetii:

RUCSAC FOTO NATIONAL GEOGRAPHIC - NOU – dispune de sistem de prindere trepied, precum si de 3 copartimente princilape dintre care 1 – pentru aparat foto si accesorii, 1 – pentru obiecte de uz personal si 1 de laptop. In afara de acestea mai are si alte buzunare mai mici pentru diferite accesorii.

dimensiuni – int – 20×12×20cm

ext – 23×18×34cm

pentru alte specificatii se poate accesa site-ul:

http://www.f64.ro/det.php?id=426&pid=5652

PRET: 380 RON

Un vis devenit realitate

In 1999 aveam 15 ani. Chiar in acea vara am facut varicela si in luna iulie am fost nevoit sa stau mereu in casa. Neavand ce face am inceput sa urmaresc Turul Frantei pe Eurosport. Sunt unul dintre cei care in acel an a ramas fascinat de Lance Armstrong si de povestea sa. Un om care avusese cancer si care pe catararile Turului nu avea absolut niciun adversar. Atunci Lance si-a castigat primul Tour iar eu mi-am luat bicicleta si am inceput sa pedalez. Am facut multe ture interesante cu bicicleta, kilometrii intregi de catarari, atat pe sosea cat si pe asfalt. Din acea perioada am urmarit mereu cu jind la TV cele trei mari tururi si visam sa ajung odata sa pot trai bucuria unei prezente in unul dinre marile tururi. A trebuit sa astept 10 ani, timp in care Lance Armstrong a castigat de 7 ori Turul Frantei si acum se pregateste pentru a opta victorie.

Anul acesta Giro d’Italia a poposit la Roma pentru ultima etapa a editiei centenare: un contratimp prin centrul istoric al Romei. Nu puteam sa ratez o astfel de ocazie, asa ca mi-am luat aparatul de fotografiat si am plecat la drum. Am coborat prima data la San Pietro unde am vazut cativa ciclisti trecand in mare viteza.

Ciclistii lasau San Pietro in spate pentru a se inrepta destul de repede spre final, in fata Collosseumului. Era inca devreme si m-am inreptat spre punctul de start. Urmarind de 10 ani ciclismul la tv stiam ca in acea zona trebuie sa fie autocarele echipelor unde ciclistii isi faceau incalzirea inainte de a intra in cursa. Cam in 25 de minute am ajuns pe jos in Piazza Venezia. La start i-am prins pe unul dintre fratii Masciarelli, pe Voeckler si un ciclist al echipei Astana. In poza urmatoare il puteti vedea pe Voeckler la startul ultimei etape a editiei centenare.

Mi-am continuat apoi drumul cautand locul unde se desfasurasera echipele. In cele din urma intre Piazza Venezia si Colosseum, de pe Fori Imperiali la stanga era strada unde stateau insirate toate echipele. Pentru prima data am vazut ce implica o echipa de cislism: un autocar un camion tehnic cu toate echipamentele si alte masini mai mici. Ciclistii care urmau sa intre in cursa se incalzeau pedaland afara. Membrii echipelor tehnici erau foarte afabili si dadeau bucurosi informatii celor care intrebau cate ceva. Nu am reusit sa gasesc deloc echipa LPR. Nu era la un loc cu celelalte echipe. Pe Di Luca am reusit sa-l pozez in zona de plecare. Parea destul de nervos, emotionat si facea ture cu bicicleta printr-e oameni. La un moment dat l-am vazut pe Mario Cipollini. Am ramas impresionat: este foarte inalt. Are peste 1,90 dupa estimarea mea.

Favoritii inca nu iesisera la incalzire. In directia incare mergeam eu ultima echipa era Astana. Vroiam sa-l pozez pe Lance Armstrong, cel care m-a facut sa iubesc ciclismul. NU a fost deloc usor. In jurul standului Astana era o masa imensa de oameni. Armstrong era in autocar. Am asteptat si eu acolo in acea mare masa de oameni. La un moment dat a iesit regele si lumea a inceput sa-l aclame. A dat cateva autografe, apoi ne-a aratat cu degetul spre cer, dandu-ne de inteles ca loua si nu mai are chef sa dea autografe. Da, regele pot spune ca e destul de capricios, poate putin arogant. Am reusit cu greu sa smult urmatoarea poza dupa ce s-a urcat pe bicicleta pentru a se incalzi:

Faptul ca Lance Armstrong a inceput sa se incalzeasca insemna ca urmau sa iasa si oamenii importanti ai celorlalte echipe, prin urmare am inceput sa fac cale intoarsa dorind sa fac o poza principalilor favoriti. In apropierea echipei Astana era desfasurata echipa Rabobank, echipa lui Denis Menchov. Rutierii echipei Ranbobank erau deja toti pe traseu. Unde era locul de incalzire nu era niciun ciclist, doar cativa oameni din staff-ul tehnic care strangeau materialele de care nu mai era nevoie. Nu era absolut niciun om langa echipa Rabobank, asa ca m-am psu intr-o pozitie foarte buna pentru a-l poza pe Menchov. Stiam ca urma sa iasa in curand. La un moment dat langa mine a venit un rus. Astepta si el sa-i spuna cate ceva lui Menchov. In cele din urma Menchov a iesit si am reusit sa-i fac poze in voie, caci nu era multa lume in jur.

Am fost bucuros ca am reusit sa-l pozez in liniste pe Menchov. Cand a intrat in cursa a cazut pe o portiune cu piatra pavata caci incepuse sa ploua si piatra este extrem de alunecoasa. Chiar si cu acea cazatura, Di Luca nu a reusit sa scoata un timp mai bun, prin urmare, rusul a reusit sa castige editia centenara a Giro d’Italia.

Am plecat mai departe. Cu putin mai jos l-am gasit pe Stefano garzelli pedaland. Oamenii il aplaudau, ii strigau numele iar Garzelli mai zambea din cand in cand. La un moment dat nu m-am putut abtine sa nu ma bag in seama si i-am strigat ca a facut foarte bine pe catararea Blockhaus sprintase pentru locul doi, lasandu-l pe Di Luca pe trei, lucru ce l-a costat o huiduiala generala din partea unui public in majoritate sustinator al lui Di Luca. Garzelli a zambit, a multumit si a zis ca se bucura ca sunt multi care aproba ceea ce facuse el atunci.

Mi-am continuat drumul. Standul echipei ISD era eja aproape gol. Nu mai exista niciun ciclist care sa se incalzeasca. In schimb pe langa autocar era Giovanni Visconti care terminase deja contratimpul si povestea acum cu oricine ii adresa un cuvant. Un ciclist tanar, campion al Italiei in 2008, cu o serioasa perspectiva de viitor. L-am intrebat daca e de acord sa faca o poza cu mine. Nu a refuzat, astfel incat din Giro 2009 am amintirea unei fotografii cu Giovanni Visconti pe care v-o impartasesc si voua.

Nici la standul echipe Quickstep nu mai era niciun ciclist care trebuia sa se incalzeasca. Era in schimb un italian tanar care vorbea cu Agnolli (Liquigas). Amandoi terminasera deja si amandoi cazusera la San Pietro. Oamenii din jur tot mai puneau cate o intrebare. Ei raspundeau. S-a incins o discutie extrem de prieteneasca. Cei doi vorbeau cu lumea ca si cum ar fi fost toti prieteni. NIci urma de aroganta. Numai voie buna. O atmosfera care m-a surprins. Nu ma asteptam sa fie asa.

Mi-am continuat apoi drumul chiar daca as mai fi stat la povesti cu cei doi rutieri, dar vroiam sa fac poze si cu Sastre, Basso, Pellizzotti. Am ajuns astfel la standul echipei Cervelo exact la timp, caci de abia am ajus sa fac o poza lui Sastre ca s-a si oprit din pedalat, urcand in autocar pentru a se pregati de cursa.

Am fugit apoi spre echipa Liquigas. Era multa lume acolo. Pe Ivan Basso nu am apucat sa-l pozez cum as fi vrut din cauza multimii, mai ales ca Basso s-a oprit si el din pedalat la scurt timp dupa ce am ajuns eu. Am reusit in cele din urma sa ajung in prima linie de persoane si am putut face cateva cadre bune cu Pellizzotti. In prima fotografie este Ivan Basso, a doua Pellizzotti.

Dupa cum am spus ceva am ramas cu un mic regret ca nu am reusit sa gasesc echipa LPR. Nu stiu pe unde s-au ascuns, dar as fi vrut sa fac cateva cadre cu Di Luca si Pettachi.

Dupa 10 ani in care am urmarit ciclismul, mi s-a indeplinit un vis. Vazand marile tururi la televizor avem impresia adesea ca ciclistii sunt un fel de eroi, un fel e legene pe care le vedem pe micul ecran dar nu putem ajunge in apropierea lor. Si totusi se poate. Si sunt si ei oameni, majoritatea foarte deschisi, afabili si binevoitori. Nu se ascund si nu se dau inapoi din a comunica cu iubitorii ciclismului. A fost o zi frumoasa. Urmeaza Turul Frantei!!!

Giro d’Italia etapele 17 si 18

Ieri s-a disputat una dintre etapele interesante ale Turului Italiei, de la Chieti la Blockhaus, pe o distanta de doar 83 km. Victoria de etapa si-a aujdecat-o Franco Pellizzotti, care astfel a ajuns pe locul trei al ierarhiei generale. Sastre a iesit total din carti. Menchov si-a pastrat tricoul roz, dar Di Luca s-a apropiat la 26 de secunde prin bonificatiile primite la finalul etapei, el ajungan al doilea.

Astazi a avut loc o etapa pentru evadar cu sfarsitul la Benevento intr-o usoara urcare. Etapa a fost castigata de Michele Scarponi, adjudecandu-si astfel cea de a doua victorie de etapa dupa cea de la Mayrhofen. Clasamentul general a ramas neschimbat urman ca maine sa se decidat Turul italiei, cand rutierii vor escalada vuclanul Vezuviu. Aceasta este ultima sansa a lui Di Luca sa castige tricoul roz, dar pentru a-si adjudecat editia centenara a Giro, el ar trebui sa il lase in spate pe Menchov cu cel putin 2 minute, intrucat, rusul poate recupera destul timp la contratimpul de la Roma.

Cred ca in proportie de 80% castigatorul Giro d’Italia de anul acesta va fi rusul Denis Menchov.

Despre “datul cu parerea”

Nimic nu cred ca este mai fascinant decat “datul cu parerea”. Incepand de la batranii care se aduna in fiecare luni in Piata Operei pentru a discuta, uneori foarte aprins, despre fotbal si pana la nenumarati deontologi care indeasa micile ecrane zi de zi, romanul isi “da cu pararea”. Nu este un lucru atat de usor precum ar parea la prima vedere. Datul cu parerea presupune abilitatea de a crede ca le stii realmente pe toate. Trebuie antrenament pentru aceasta si trebuie inceput inca de la varsta frageda!

“Datul cu parerea” are anumite formule canonice pe care daca nu le stii, nu esti un adevarat practicant al acestui sport. Pentru inceput, trebuie sa explici interlocutorilor urmatorul lucru: “Eu nu am citit nicio informatie despre cutare lucru, DAR STIU EU SIGUR CA E CUM SPUN EU”. Cine nu e in stare sa-si insuseasca cu adevarat fraza aceasta, sa creada cu tarie in ea si sa o foloseasca tot la a doua fraza, mai bine ar incepe sa-si caute alt sport.  Un veritabil expert al “datului cu parerea” va folosi foarte des termenul “CREDE-MA”  sau “STIU EU”, pentru a se asigura ca ascultatorii nu ii pun la indoiala profesionalismul. Daca ati ajuns si voi pana la acest nivel, este vremea sa treceti la next level, folosind o expresie care este tata’ “datatorilor cu parerea”: ITI SPUN SINCER! Folosind aceasta fraza,  nimeni nu mai contesta competenta individului ce o foloseste, caci acesta se arata a fi un “datator cu parerea” desavarsit, caci stie sa foloseasca psihologia subliminala, iar cuvintele sale lovesc direct in inima ascultatorilor. Plecand de la axioma ca toti cei care “spune” ceva nu o fac sincer, expertul in datul cu parerea arata ascultatorilor ca el este singurul care spune sincer ceea ce spune. Cine nu va da crezare unuia care “spune sincer’? Cine va mai avea curaj sa creada ceea ce spun cei care nu sunt “datatori cu parerea” desavarsiti la atelierele retoricii? Romanul are nevoie de datatori cu parerea, fara ei poporul roman ar pier ca natie. Astfel se explica faptul ca intreaga viata publica a Romaniei este intesata de “datatori cu parerea”.

Si totusi exista o natie care ne intrece la capitolul asta. De mic mi-am dorit sa traiesc intr-o tara in care datul cu parerea sa fie pus la rang de cinste, caci in Romania lucreaza mascat. Nimeni din cei care vorbesc la tv nu se considera “datatori cu parerea”, ci specialisti. Eu vroiam intr-o tara unde oamenii sunt mandrii de a fi “datator cu parerea” si sunt recunoscuti la nivel social, primind salarii grase. Vreti sa stiti care este aceasta tara minunata, raiul pe pamant al “datatorilor cu parerea”?     ITALIA

Nu exista o transmisiune tv, indiferent de domeniu, in care sa nu fie prezenti cel putin 2 sau trei “opinionista” adica “datatori cu parerea”. Dar sunt “opinionisti” desavarsiti, cunosc toate tainele “datului cu parerea” si nimeni nu le poate sta dinainte fara sa se simta rusinati si eclipsati de competenta datatorilor cu parerea. Sunt ca niste zei, nimeni nu ii poate contrazice. NU ai cum, caci la ei logica, dialectica, argumentele si contraargumentele sunt doar niste iluzii. Cum poti sa contrazici un om in care ideea de argument exceleaza prin absenta? NU poti, nu ai cum!

Unde este oare o scoala din care sa pot iesi “datator cu parerea”? Chiar as fi interesat ce studii trebuie sa urmez pentru a deveni un adevarat “opinionista” care are mereu dreptate?

Giro d’Italia, etapa 16

Astazi, 25 mai 2009, s-a disputat etapa a 16-a a Turului Italiei intre localitatile Pergola si Monte Pentrano, pe o distanta totala de 237 km. Aceasta se preconiza a fi una intre etapele decisive pentru stabilirea ierarhiei finale a Giro d’italia, fiin programate patru catarari foarte dure si un final in catarare. Etapa a fost castigata de spaniolul Carlos Sastre (Cervelo), fiin durmat de purtatorul tricoului roz, Denis Menchov si de italianul Danilo Di LUca. Spaniolul a reusit sa evadeze din grupul favoritilor pe ultimii kilometrii a catararii finale, Monte Petrano, taind linia de sosire cu 25 de secunde inaintea lui Menchov si 26 sec. inaintea lui Di Luca.

Vremea nu a fost cel mai bun aliat al ciclistilor. DEsi pentru spectatorii veniti sa-i incurajeze pe rutieri, ziua de 25 mai a fost una deosebit de frumoasa, temepratura de peste 35 de grade celsius a fost principalul dusman al sportivilor. Majoritatea echipelor si-au epuizat toate resursele de apa ce le aveau in masinile tehnice, astfel incat multi ciclisti nu i-au refuzat pe spectatorii care le ofereau, din mers, o sticla de apa rece. Pentru a nu fi coplesiti de caldura, alti ciclistii si-au atasat pungi de gheata pe sub tricouri. Una dintre victimele acestei etape a fost americanul Levi Leipheimer, capitanul echipei Astana. Dezhidratat si obosit, Leipheimer a pierdut mai mult de trei minute in favoarea lui Menchov. Pe ultima catarare, gregarul de lux al lui Leipheimer a fost chiar Lance Armstrong, despre care Leipheimer a declarat ca l-a salvat realmente de la a pierde inca si mai mult timp. Leipheimer a avut totusi ghinionul e a sparge chiar pe coborarea de dinaintea ultimei catarari.

Sfidand caldura, inca de la inceputurile etapei s-a cristalizat o evadare destul de serioasa, care s-a frant insa in mai multe segmente o data cu catararile cele mai dificile. Damiano Cunego si Yaroslav Popovych s-au mentinut in fruntea plutonului pana pe ultima catarare, cand au fost ajunsi e marii favoriti.

Carlos Sastre a declarat ca sperase sa-i poata lua mai multe secunde lui Menchov, care a dat dovada, insa, de o maturitate tactica desavarsita. Rusul a ales sa stea mereu in roata lui Di Luca, in loc sa raspunda tuturor atacurilor, fie ca acestea erau purtate de Sastre sau de Ivan Basso. Ciclistul echipei Rabobank a mai declarat ca in aceasta editie a Il Giro bonusurile primite de primii trei sositi sunt vitale.

In urma aceste etape spectaculoase clasamentul general nu a suferit mari schimbari si nici nu ne-a dat mai multe certitudini in ceea ce priveste evidentierea unui favorit clar la victoria finala. Schimbarea cea mai drastica a fost coborarea lui Leipheimer pe locul 6 al ierarhiei generale, accentuata de forma buna pe care o arata Carlos Sastre. Prin urmare, Sastre a intrat in carti, Leipheimer a cam iesit, in timp ce Di Luca a declarat ca cel putin locul doi il va ocupa cu siguranta. Aceasta atitudine denota o oarecare resemnare a ciclistului italian care s-a straduit sa scape de “marcajul” lui Menchov, dar nu a reusit. La 10 luni dupa ce Sastre s-a impus la Alpe d’Huez pentru a castigat ulterior Turul Frantei, castigarea acestei etape importante ar putea fi un semnal de alarma in favoarea tezei ca istoria se poate repeta. Dar, in cele din urma trebuie sa asteptam cu nerabdare etapa de miercuri, cand carvana va infrunta temuta catarare Blockhaus, unde majoritatea ciclistilor se vor antrena maine, dat fiind faptul ca va fi zi de odihna in Turul Italiei.

Clasamentul general in urma etapei a 16-a

1. Denis Menchov

2. Danilo Di Luca 0:39

3. Carlos Sastre 2:19

4. Franco Pellizzotti 3:08

5. Ivan Basso 3:19

6. Levi Leipheimer 3:21

Comuniştii se joacă singuri. Voronin riscă închisoarea

Politica internă a Republicii Moldova nu este deloc atât de limpede pe cât şi-au dorit comuniştii. Puterea ramane insa o realitate pe care PCRM (Partidul Comunist din Rep. Moldova) nu doreşte să o scape printre degete, chiar dacă o primă tentativă a Parlamentului de a alege noul preşedinte al Moldovei a eşuat. Conform Constituţiei moldovene, sarcina de  a alege preşedintele îi revine Parlamentului. Compoziţia acutalului parlament a fost determinata de alegerile din luna aprilie, în urma cărora a izbucnit o mini-revoluţie reprimată de către autorităţi prin cele mai autentice metode comuniste. Totuşi, comuniştii au greşit calculele atunci când au fraudat alegerile legislative, astfel încât PCRM a obţinut 60 de mandate parlamentare, în timp ce opoziţia moldovenească a obţinut 41.

Prima tentativă de alegere a preşedintelui

Pe 20 mai Parlamentul Republicii Moldova s-a reunit pentru alegerea noului preşedinte al Moldovei. Datorită celor 60 de mandate, PCRM a fost singurul partid care a putut propune candidaţi la funcţia supremă în stat. Pentru a simula un scrutin democratic, comuniştii au propus doi candidaţi: Zinaida Greceanii şi Stanislav Groppa. În debutul şedinţei, partidele de opoziţie – PL, PLDM, AMN – au anunţat că intenţionează să părăsească sala, nedoriind să ia partea la alegerea viitorului preşedinte. Acest moment de protest a fost sabotat de Vladimir Voronin, care , în calitate de deputat, a cerut oprirea microfoanelor. Parlamentarii opoziţiei au ieşit din sală, în cele din urmă şi s-a trecut la scrutin. Rezultatul acestuia arată lumii întregi că “democraţia” pe care o promovează comuniştii moldoveni este doar praf aruncat în ochii celor care nu vor să vadă realitatea. Doamna Zinaida Greceanii a obţinut 60 de votiru, in timp ce Stanislav Groppa 0.

Votul de aur

Victoria “zdrobitoare” a Zinaidei Greceanii nu a ajutat-o prea mult în ceea ce priveşte dorinţa ei de a deveni o nouă doamnă de fier, întrucât Constituţia Rep. MOldova sitpulează faptul ca un candidat trebuie să obţină 61 de voturi din partea parlamentului. Prin urmare, Zinaida Greceanii a oţinut cu un vot mai puţin, chiar dacă a obţinut toate voturile din partea pralamentarilor comunişti. Comuniştii au, astfel, nevoie de “un vot de aur” care nu poate veni decât din partea opoziţiei. PCRM a fost acuzat în repetate rânduri că foloseşte metode nu tocmai ortodoxe pentru a convinge un membru al opoziţiei să voteze în favoarea candidatului comunist. Deputatul comunist Marc Tkaciuk a declarat cu nonşalanţă pentru PRO TV Chişinău că PCRM are mai ulte “voturi de aur”, dar nu vrea să recurgă la o asemenea “strategie” din dorinţa de a arăta forurilor internaţionale că Rep. MOldova este o ţară deplin democratică.

O nouă tentativă pe 28 mai

O a doua tentativă a Parlamentului Republicii Moldova de a alege preşedintele ţării va avea loc pe data de 28 mai, dar şansele de reuşită sunt, din nou, aproape egale cu zero, întrucât este foarte probabil că opoziţa nu va participa nici al doilea tur de scrutin. Pentru a da dovadă de “dinamicitate”, PCRM a decis să schimbe candidatul al doilea, înlocuindu-l pe Stanislav Groppa cu Andrei Neguţă, actualul Ambasador al Rep Moldova în Rusia. În calitate de preşedinte al ţării, Vladimir Voronin i-a mulţumit lui Stansilav Groppa pentru curajul de a candida la Preşedenţia Moldovei, anunţânu-l totodată că pe 28 mai, PCRM va avea un alt candidat de formă. Probabil şi Andrei Neguţă va obţine tot zero voturi, dar, ce să-i faci, nu e deloc democratic să fie alegeri prezidenţiale şi doar un singur candidat.

Dacă nici pe 28 mai nu se va alege preşedintele Rep. Moldova, Parlamentul va fi dizolvat şi vor avea loc alegeri legislative anticipate, în cadrul cărora, PCRM va avea grijă să obţină de data aceasta cele 61 de mandate necesare pentru alegerea preşedintelui. “Comuniştii se comportă calm şi nu exclud că s-au împăcat deja cu ideea alegerilor anticipate, în cadrul cărora vor încerca să smulgă cât mai multe voturi. Ei nu se tem de alegerile anticipate deoarece deţin un media holding puternic şi suficiente resurse financiare şi administrative pentru a le câştiga” afirmă analistul politic moldovean Igor Boţan. În campania electorală pentru alegeri, calul de bătaie a comuniştilor va fi “pericolul expasniunii române” despre care tot vorbeşte Voronin în ultima vrema, în timp ce în defavoarea lor va fi, totuşi, situaţia economică descurajatoare în care se află Moldova.

Lui Voronin îi zâmbesc gratiile

În tot acest timp, Vladimir Voronin se dovedeşte a fi un adevărat one-man-band, în mâna căruia se centraliizează toate pârghiile de putere a Rep. Moldova. Voronin este Preşedintele în exerciţiu al Rep. Moldov, dar, în acelasi timp, este şi deputat în Parlamentul Moldovei şi preşedintele PCRM. Nici chiar Constituţia Moldovei nu concepe ca un singur om să fie în acelaşi timp preşedintele republicii, preşedintele PCRM şi deputat. Legea privind statutul deputatului în Parlament stipulează la art. 3 lit. a  faptul că funcţia de deputat este incompatibilă cu cea de preşedinte al Rep. Moldova. „Constatam ca refuzul deputatului Vladimir Voronin de a demisiona din functia de presedinte al Republicii Moldova este o incalcare grava a legislatiei si reprezinta mentinerea fortata a puterii de stat cu incalcarea prevederilor Constitutiei, calificata de Codul Penal, art 339, drept uzurpare a puterii de stat”, afirmă Vlad Filat, liderul PDLM, citat de România Liberă. Pedepeapsa prevăzută pentru uzurparea puterii de stat este cuprinsă între 10-15 ani de închisoare. Astfel, one-man-band-ul Vladimir Voronin ar trebui să schimbe costumul de firmă cu zegheaua închisorii, dar doar nişte idealişti pot crede că Voronin va ajunge cu adevărat acolo unde îi este locul, adică după gratii.